Tema 12 - Definitivat

(vezi tema 9 programa veche de gradul II si tema 12 programa noua de gradul II)

XII. Comunicarea didactica: elemente, tipuri, particularitati. Bariere in comunicarea didactica. Aplicatii.

1. Elementele comunicarii
2.Tipuri de comunicare
3.Particularitati ale comunicarii didactice
4.Bariere in comunicarea didactica

1.Elementele comunicarii

Comunicarea a fost definita ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri.

Comunicarea este un proces relational, in cadrul caruia doi sau mai multi interlocutori fac schimb de informatii, se inteleg si se influenteaza intre ei. A comunica presupune castigarea si activarea competentei comunicative care este deopotriva aptitudinala si dobandita.

Codurile folosite in comunicare sunt: cuvantul, gestul, imaginea, miscarea, starile afective etc. Fiind o relatie de schimb de informatii, interlocutorii pot deveni in acest timp atat receptori cat si emitatori, folosind diferita canale: vizual, auditiv, tactil etc.

Comunicarea este relatia bazata pe co-impartasirea unei semnificatii. Informatia este permisa unui act de comunicare; este necesara si intelegerea ei. (O propozitie intr-o limba necunoscunoscuta contine informatie, dar nu o putem intelege din cauza necunoasterii limbii. Comportamentul uman poate deveni comunicare; se poate comunica si fara cuvinte ; absenta intetiei de comunicare nu anuleaza comunicarea – se pot transmiterea nehotararea, nelinistea, blazarea, etc. Comportamentul interlocutorilor are valoare comunicativa. Exista o diversitate de coduri utilizate (sunet, cuvant, gest, imagine, cinetica, pozitie) si acceptarea multicanalitatii comunicarii (auditiv, vizual,tactil,olfactiv).

Comunicarea educationala sau pedagogica este cea care mijloceste realizeaza fenomenul educational in asamblul sau, indiferent de continuturile, nivelurile, formele sau partenerii implicati. Comunicarea didactica este o forma particulara, obligatorie in transmiterea unor continuturi determinate, specifice unui act de invatare sistematica, asistata. Comunicarea didactica este baza procesului de predare-invatare a cunostintelor in cadru institutionalizat al scolaii si intre parteneri cu roluri determinate: profesor, elevi. Comunicarea educationala si didactica sunt forme specializate ale comunicare umane.

In situatiile scolare de instruire, sursele comunicarii pot fi:

• mesajul didactic si educational al profesorului,
  
• manualul scolar,
  
• reviste,
  
• carti,
  
• atlase,
  
• harti,
  
• materiale didactice,
  
• filme si diafilme didactice,
  
• video-text,
  
• videodisc,
  
• lectii televizate sau radio-difuzate etc.

Esenţiale pentru actul comunicării sunt:

1. relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri,
2. schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii,
3. modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajati.

Profesorul este un actor. El joaca un rol. Modul de transmitere a informatiilor, mesajul în sine, prezenta sa, entuziasmul, implicarea, convingerea sa, pasiunea, siguranta, tinuta, postura, sunt elemente care asigura reusita procesului didactic. Toate aceste elemente alcatuiesc comunicarea didactica.

Elementele comunicării didactice sunt:

• emiterea mesajului didactic de către profesor sau de o altă sursă de informaţie, de la o anumită distanţă;
• canalul prin care se transmite mesajul;
• receptarea mesajului de către elevi;
• stocarea şi prelucrarea lui în scopul luării deciziilor (formularea răspunsurilor de către elev, a corectărilor sau a completărilor de către profesor).

Analizată din perspectivă psihopedagogică, comunicarea didactică prin dialog euristic apare ca un model interactiv, profesorul elevul fiind în acelaşi timp emiţător şi receptor, creându-se între ei o relaţie de schimb de idei, de corectări şi completări.

2. Tipuri de comunicare umana: caracteristici, relatii

Clasificarea comunicarii:

Dupa numarul de parteneri:

• a. comunicare intrapersonala (cu sine; monologul);
• b. comunicare interpersonala (intre doua persoane);
• c. comunicare in grup mic;
• d. comunicare publica (conferinte, miting, radio, TV).

Dupa nivelul interactiunii comunicarea poate fi :

• intraindividuala,
• interpersonala,
• de grup,
• de masa
• publica sau mediatica.

Dupa statutul interlocutorilor:

• a. comunicare verticala (elev-profesor, soldat-ofiter);
• b. comunicare orizontala (elev-elev, profesor-profesor).

Dupa codul folosit:

a. comunicare verbala (C.V.):

- informatia este codificata si transmisa prin cuvant si prin tot ceea ce tine de acesta sub aspect fonetic, lexical, morfo-sintactic;
- este specific umana; are forma orala sau scrisa; utilizeaza canalul auditiv sau vizual;
- permite inmagazinarea si transmiterea unor continuturi extrem de complexe.

b. comunicarea paraverbala (C.P.V):

- informatia este codificata si transmisa prin elemente prozodice si vocale care insotesc cuvantul si vorbirea in general;
- in aceste categorii se inscriu:

• caracteristicile vocii (tanar-batran, alintat-hotarat, energic-epuizat);
• particularitati de pronuntie (urban-rural, zona de provenienta);
• intensitatea rostirii, ritmul si debitul, intonatia, pauza.

c. comunicarea non-verbala (C.N.V):

- informatia este codificta si transmisa printr-o diversitate de semne legate direct de postura, miscarea, gesturile, mimica, infatisarea partenerilor;
- este obiectul unor cercetari menite sa-i aprofundeze mecanismele si functiile;
- poate exista si ca forma de comunicare de sine statatoare (dans, sport, limbajul surdo-mutilor, pantomima).

Comportamentele comunicative reale pot fi cu dominanta verbala, cu dominanta nonverbala sau mixte. Continuturile afectiv-atitudinale, indispensabile pentru dimensiunea relationala a oricarei comunicari, se transmit in proportii hotaratoare prin C.P.V. si C.N.V.: 55% nonverbal, 38% paraverbal si 7% verbal.

Intre cele trei forme de comunicare se stabilesc anumite relatii temporale si de sens. Astfel C.V. si C.P.V. sunt obligatii simultane, in timp ce C.N.V. poate fi simultana acestora, dar sa le si anticipeze sau sa le succeada.

Dupa finalitatea actului comunicativ:

a. comunicare incidentala: se caracterizeaza prin transmiterea intamplatoare de informatii, ce nu sunt destinate procesului de invatare (de exemplu constatarea lipsei cretei sau a buretelui);

b. comunicare subiectiva: exprima direct starea afectiva a locutorului din necesitatea descarcarii si reechilibrarii, in urma acumularii unei tensiuni psihice (pozitive sau negative); de exemplu exclamatia de surpriza la un raspuns deosebit: „Bravo, copile! “, tonul ridicat al reprosului, „M-ati suparat!“, elevul care-si rasuceste automat suvita de par, doar, doar va aparea raspunsul, profesorul care-si invarte tot mai nervos ochelarii pe masura ascultarii raspunsurilor;

c. comunicarea instrumentala apare atunci cand sunt reunite o serie de particularitati:

- focalizarea intentionata si vadita, pe un scop precis, comunicat mai mult sau mai putin partenerilor;

- atingerea lui printr-un efect anumit urmarit la nivelul comportamentului receptorului;

- capacitatea de a se modifica in functie de reactia aprtenerilor, pentru a-si atinge obiectivele;

- acest tip de comunicare este dominant in actul didactic, fara ca acest fapt sa excluda si prezenta celorlalte doua.
In realitate aceste forme de comunicare coexista; de exemplu, comunicarea profesorului poate fi o comunicare in grup (se adreseaza tuturor o cerinta), o comunicare interpersonala (accentueaza o idee ca raspuns direct pt. elevul X) si intrapersonala (se autointerogheaza: „m-au inteles?”, „este X atent la ceea ce am spus?”).

Dupa finalitati, comunicarea poate fi

• defensiva,
• informativa,
• persuasiva
• de întretinere.

Dupa continutul dominant, comunicarea poate fi

• referentiala (atunci când se face referire la obiectul semnificat),
• operational metodologica (când se face referire la operatiile logico deductive care structureaza cunoasterea: definitie, clasificare, explicatie, descriere)
• atitudinala (atunci când se face referire la comportamentul fata de obiect).

Dupa natura transmiterii informatiei, comunicarea poate fi

• digitala (se refera la continutul comunicarii)
• analogica (se refera la relatia dintre partenerii comunicarii, la simbolistica faptelor, trupului, înfatisarii ).

Dupa canalul utilizat , comunicarea poate fi

• directa (nemijlocita)
• mediata (când se folosesc canale intermediare cum ar fi cartile, televiziunea, radioul, telefonul, internetul, aparatele foto, camerele de filmat etc. ).

Dupa natura relatiilor interpersonale dintre interlocutori, comunicarea poate fi

• autoritara
• egalitara.

Dupa prezenţa sau absenţa unor obiective, intalnim:

• comunicare incidentală;
• comunicare consumatorie;
• comunicare instrumentală,
• comunicare comuniune

Cele mai importante forme de comunicare raman :

• comunicare nonverbală
• comunicare verbală.

Comunicare nonverbală

Se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale, printre acestea, cele mai mult cercetate, fiind corpul uman, spaţiul sau teritoriul, imaginea.

Voluntar sau involuntar, cand vorbim , comunicam prin:

• expresia fetei,
• gesturi,
• pozitia corpului,
• orientarea,
• proximitatea,
• contactul vizual,
• contactul corporal,
• miscari ale corpului,
• aspectul exterior.

Comunicarea nonverbala se realizeaza prin:

a) paralimbaj (inaltime, ton,volum,tarie)
b) miscarea corpului :

–emblemele- miscari ce se traduc direct in cuvinte(ex. semnul maini pt. „luati loc”):
–ilustratorii –se arata cu mana directia, marimea etc;
–regulatorii – a te pregati sa asculti ridicand ochii, ciulind urechile;
–expozitorii – a rosi de rusine;
–adaptorii –a strange mana, a saluta

c) atractivitate ;
d) impodobirea corpului;
e) spatiul si distanta(ca indicatori ai statului sau intimitatii);

f)atingerea(functional-profesionala,social-politicoasa,calduros-prietenoasa, intimal-erotica);

g) timpul cand/cat are loc comunicarea

Comunicarea prin corp este cea mai complexă, deoarece corpul intervine in "întalnirile" cotidiene nu doar ca un obiect natural, ci şi ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin îmbracaminte, machiaj).

Comunicarea prin spatiu şi teritoriu. Omul este extrem de grijuliu, cu spatiul în care trăieşte. El îşi delimitează şi amenajează teritorul in funcţie de nevoi şi împrejurari. Tocmai modul de delimitare şi amenajare a spaţiului "comunică" multe informaţii despre individ. Dintr-o perspectivă sociologică şi antropologică, pot fi desprinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale si personale.

Comunicărea prin imagini. Viaţa modernă a adus cu sine o mare gama de mijloace imagistice de comunicare (afiş, fotografii, ilustraţii, cinema, televiziune). Comunicarea prin imagini, omniprezentă, crează un paradox: deşi mai putin interactivă, deoarece se exercită într-un singur sens, ea este mult mai eficientă, deoarece afectează un număr extrem de mare de persoane.

Mijloacele nonverbale ale comunicării au următoarele roluri:

1. de a transmite ceva (idei, informatii, trăsături de caracter);
2. de a nuanţa şi preciza comunicarea (care devine aprobativă sau dezaprobativă, receptivă sau nereceptivă);
3. de a ajuta persoanele să se exprime şi să se înteleagă reciproc mult mai bine (pentru realizarea acestui ultim rol, mijloacele verbale trebuie să le însotească pe cele verbale, în nici un caz nu pot actiona independent).

De Vito stabileşte şase functii ale comunicării nonverbale asociate celei verbale. Astfel, ea accentuează, completeaza, contrazice. reglează, repetă, substituie comunicarea verbală

Informatia este codificata si transmiterea prin semnele, miscarea, gesturile, mimica, infatisarea partenerilor. De ex. (privirea, orientarea corpului, pozitia si distanta dintre parteneri sunt esentiale intr-o comunicare).

Exprimarea verbala este inlesnita de prezenta gesticulatiei, fizionomia si tinuta fizica a educatorului. Mimica fetei si gestica acompaniaza limbajul vorbit, prelungeste sau intregeste semnificatia cuvintelor.


Comunicarea verbală (limbajul).


E specific umana, are forma orala si/sau scrisa, si utilizeaza canalul auditiv si/sau vizual. Discursul verbal ocupa un loc principal in predarea-verificarea cunostintelor.

Limbajul are urmatoarele functii:

• de comunicare ;
• de apel (orientata spre destinatar) ;
• expresiva(vizeaza pe cel ce vorbeste);
• metalingvistica(orientata spre cod);
• poetica(are ca obiect enuntul);

In cadrul comunicarii verbale distingem:

• comunicarea orala
• comunicarea scrisa

Comunicarea orala prezinta urmatoarele caracteristici:

• sunt rostite in fata unor grupuri de oamaeni
• se apeleaza la procedee specifice tehnicii vorbirii libere
• utilizeaza variate modalitati de expresie lexicale, stilistice etc
• implica adeziunea afectiva si nuantarea vorbirii
• au o importanta valoare sociala si individuala contextuala sau oficiala

Dupa Neacsu, se disting urmatoarele particularitati ale comunicarii orale:

• Metodele vor fi concordante contextului si valorilor spatiului socio-cultural in care se misca agentii educationali
• Metodele vor respecta parametrii distantei optime intre agentii comunicarii educationale
• Metodele vor valorifica particularitatile sursei emitatoare de mesaj
• Metodele vor tine seama de particularitatile receptorului
• Metodele vor tine seama de finalitatile si continutul comunicarii, in stransa corelatie cu specificul manifestarilor constiintei si conduitei de grup

Comunicarea scrisa presupune cunoasterea unui cod specific de catre cel care face apel la ea.

Comunicarea scrisa trebuie sa aiba in vedere raportul optim dintre informatie si timp:

• intre necesar si redundant
• intre transinformational si productiv informational

Obiectivele comunicarii scrise sunt:

• intelegerea
• perceperea diferitelor niveluri de abstractizare ale variatelor tipuri de limbaj
• intelegerea raporturilor intre valorile lexicale si cele sintagmatice
• distingerea esential-accesoriu intr-un text scris
• insusirea tehnicilor de lucru bazate pe informatii scrise, dictionare, carti etc
• stapanirea tehnicilor de formulare a intrebarilor
• abilitatea de a rezuma si formula o concluzie

Comunicarea paraverbala

Informatia este codificata si transmisa prin elemente prozodice si vocale care insotesc cuvantul si vorbirea in general si care au semnificatii comunicative aparte.

In aceasta categorie se inscriu:

• caracteristicile vocii
• particularitati de pronuntie
• intensitatea rostirii
• ritmul si debitul vorbirii
• intonatia
• pauza

Canalul folosit este cel auditiv.

Acelasi mesaj, identic codificat verbal, in funcite de implicatia paraverbalului isi modifica semnificatia, devine altceva (supracodificare).

Aşa după cum afirma Mead, principiul vieţii sociale este comunicarea, ceea ce înseamnă că însăşi viaţa socială se constituie şi se structurează prin intermediul limbajului. Ne referim în acest context nu la limbajul “savant” al specialiştilor în gramatică ci la limbajul natural, comun, utilizat în viaţa cotidiană. Limbajul înseamnă mai mult decăt formele sale verbale şi implică o serie de alte forme simbolice (gesturi, mimică, intonaţie, pauze, tăceri). Sensul mesajelor informaţionale vehiculate prin intermediul limbajului este întotdeauna dependent de contextul situaţional în care acesta este utilizat. Sensul oricărei acţiuni sau practici comunicaţionale aflate în desfăşurare comportă o anumită marjă de incompletitudine, care poate fi depăşită numai după ce acţiunea s-a produs însă o acţiune sau un mesaj încheiat deschide un nou orizont de incompletitudine.

Limbajul nonverbal si paralimbajul pot completa, sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala.

Paralimbajul se refera la

• ton,
• accent,
• viteza vorbirii,
• ritm,
• pauze,
• mod de construire a frazelor,
• dictie,
• muzicalitatea vorbirii.

Tonul este un element comunicational extrem de important în cadrul comunicarii didactice. De exemplu, un ton grav, îl poate face pe elev sa considere ca ideile transmise în momentul respectiv sunt foarte importante.
Accentul este un alt element important, deoarece în cadrul comunicarii profesorul va marca elementele cele mai importante transmise prin accentul folosit.
Astfel, un ton rastit, o vorbire uniforma, fara intonatie, sau mormaita, neîngrijita, neacademica, nepoliticoasa sau ironica vor dauna comunicarii didactice si interactiunii profesor-elev.
Ticurile verbale sau nonverbale, pauzele, bâlbele, repetitiile de continut nedozate sau neintentionate, reprezinta un alt element de insucces comunicational.

In cadrul comunicarii nonverbale sunt utilizate mai multe din cele cinci simturi vaz, auz, miros, pipait, gust.
Experienta umana opereaza cu trei canale senzoriale:

• canalul vizual,
• auditiv si
• kinestezic (tactil, gustativ, olfactiv, emotional).

Desi informatiile percepute prin cele trei canale nu sunt constientizate toate odata, ci pe rând, totusi se poate trece foarte usor de la un sistem senzorial la altul. Decodarea limbajului nonverbal presupune cunoasterea structurilor de baza, repetitive ale codurilor non- verbale si de aceea analiza lui reprezinta o etapa importanta în analiza comunicarii, si totodata, o performanta a teoriilor comunicarii.

Expresivitatea comunicarii didactice este influentata de tinuta fizica, expresivitatea fetei, gesturi, stralucirea privirii, contactul vizual. Elementele limbajului nonverbal prelungesc semnificatia cuvintelor. De exemplu, un profesor care intra în clasa si se aseaza la catedra sau se lipeste de tabla si ramâne acolo toata ora, îsi diminueaza mult din forta discursului. Limbajul nonverbal are semnificatii la fel de profunde ca si cel verbal.

Daca se are în vedere stilul comunicational, dar si distanta dintre locutor si interlocutor, comunicarea poate fi:

• Necooperanta – în cazul în care emitatorul nu cunoaste receptorul (ca în cazul emisiunilor de radio de exemplu), discursul fiind atent elaborat deoarece nu exista posibilitatea de ajustare pe parcurs gratie feed-backului.
• Formala – în cazul unui auditoriu numeros ale carui perceptii sunt cunoscute vorbitorului. Mesajul, în aceasta situatie, este alcatuit cu grija, fiind necesara evitarea expresiilor argotice sau prea familiara, repetitiile, dar si ezitarile sau lasarea unor fraze neterminate. Este specifica mediului academic, universitar.
• Consultativa – în cazul discutiilor cu caracter profesional, de afaceri sau negocieri, comunicarii didactice. Participarea interlocutorilor este activa. Pentru evitarea bâlbelor, ezitarilor, a dezacordurilor gramaticale, redundantei, este necesar a ordonarea dinainte a ideilor.
• Ocazionala – specifica conversatiei între cunostinte, în care partenerii trec liber de la un subiect la altul, pot aparea expresii argotice, expresii eliptice sau acceptiuni speciale ale termenilor, accesibile numai interlocutorilor.
• Intima – specifica conversatiei în cadrul familiei.

Comunicarea incidentala(accidentala)

Se caracterizeaza prin transmiterea intamplatoare de informatii, care nu sunt vizate expres de emitator si care sunt destinate proces de invatare dezvoltat de receptor. De exemplu, constatarea lipsei cretei si buretelui in momentul transcrierii la tabla a textului tocmai citit, ii prilejuieste profesorului o remarca-paranteza cu privire la necesitate retroproiectorului, care l-ar fi scutit pe el de nervi si de blam pe elevul de serviciu.

Comunicarea subiectiva

Se caracterizeaza prin faptul ca exprima direct (verbal,nonverbal), starea afectiva a celui care vorbeste din necesitatea descarcarii si echilibrarii, in urma acumularii de tensiuni psihice (pozitive sau negative). De exemplu, exclamatia de surpriza la un raspuns corect: „Bravo copile!” sau tonul ridicat al reprosului: „M-ati suparat!”. Comunicarea subiectiva are si aspectele comunicarii nonverbale: elevul care-si aranjeaza bluza in timp ce raspunde, copilul care face bucati creta in timpul raspunsului oral, profesorul care-si invarte tot mai nervos ochelarii

Comunicarea instrumentala

Apare cand sunt reunite o serie de particularitati:

• a)focalizarea intetionata si vadita pe un scop precis, comunicat mai mult sau mai putin partenerilor.
• b)urmarirea atingerii lui prin obtinerea unui efect anumit in comportamentul receptorului.
• c)capacitatea de a se modifica, in functie de reactia partenerilor, pentru a-si atinge obiectivul. Comunicarea instrumentala este dominata in actul didactic.

Dupa prezenta sau absenta interlocutorilor, comunicarea orala poate fi

• dialog
• monolog.

Monologul la rândul sau îmbraca diverse forme, dupa contextul comunicational si stilul în care este elaborat mesajul:

• conferinta,
• expunere,
• povestire,
• predica,
• pledoarie,
• alocutiune,
• toast, discurs etc.

Dintre acestea discursul este forma cea mai elaborata si mai pretentioasa si îmbraca diverse forme.

Dupa raportul dintre locutor/interlocutor si pozitia lor fata de obiectul cunoasterii, discursul poate fi:

• specializat (adresat specialistilor),
• didactic (educativ)
• de vulgarizare (adresat marelui public).

Dupa raportul argumentatiei, discursul poate fi

• constructiv,
• polemic
• persuasiv.

Dupa distanta dintre locutor si enunt, discursul poate fi

• asumat (la persoana I)
• neasumat (la persoana a III a).

Dupa natura relatiilor dintre locutor/interlocutor si forma puterii pe care o exercita emitentul asupra receptorului:

• discurs de manipulare – în cazul în care receptorul este influentat la modul inconstient si chiar în pofida intereselor sale, iar puterea este perversa;
• discurs de persuadare – în cazul puterii carismatice, iar influentarea se realizeaza cu implicarea constienta a receptorului;
• discurs de comanda – în cazul puterii institutionalizate, când acceptarea mesajului este neconditionata;
• discurs de încredere – în cazul puterii responsabile, când relatia emitent-receptor este egala.

O caracteristica speciala a discursului didactic o reprezinta dimensiunea convingerii si persuadarii. Si acesta deoarece însusi scopul comunicarii didactice este acela de a forma convingeri prin organizarea activitatii didactice si alegerea acelor procedee favorabile formarii convingerilor privind toate domeniile cognitiei si practicii umane. Atunci când formarea de convingeri nu este posibila, se apeleaza la persuadare, prin care întelegem influentarea persoanei mai mult decât prin formare de convingeri, prin argumentare, dar si prin vizarea afectivitatii, de exemplu atunci cât apelam la flatare pentru a convinge mai usor. Persuasiunea însoteste convingerea atingând atât ratiunea cât si sentimentele.

Principala problemă pe care o presupune studiul comunicării este aceea a stabilirii continutului şi a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cat priveşte conţinutul, aceasta are un continut informaţional, un continut afectiv-emoţional, un conţinut motivaţional si un continutul volitiv. In general, se comunică trei tipuri de informaţii: cognitive; indiceale; injonctive sau conative.

Mijloacele comunicarii se clasifică, după două axe opuse: vocal versus nonvocal şi verbal versus nonverbal. Din combinarea acestor două axe rezultă următoarele categorii de mijloace de comunicare:

1. vocal-verbal: cuvăntul fonetic ca unitate lingvistică
2. vocal-nonverbal: intonaţii, calitatea vocii;
3. nonvocal-verbal: cuvăntul scris ca unitate lingvistica;
4. nonvocal-nonverbal: expresia fetei, gesturile, atitudinile.

Există şi o altă clasificare a mijloacelor de comunicare:

1. lingvistice,
2. paralingvistice mai mult sau mai puţin conştiente, inţelese de membrii unei culturi: nonverbal-vocale, nonvocale;
3. extralingvistice, care scapă locutorului in timpul comunicării: vocale, nonvocale.

3. Particularitati ale comunicarii didactice:

Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale comunicării interumane:

• se desfăşoară între doi sau mai mulţi agenţi: profesor şi elevi, având ca scop comun instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbalk, paraverbală şi vizuală, dar mai ales forma combinată;
• mesajul didactic este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de către profesor, pe baza unor obiective didactice precise, prevăzute în programele şcolare;
• stilul didactic al comunicării este determinat de concepţia didactică a profesorului şi de structura lui psihică;
• mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ- demonstrativă şi este transmis elevilor folosind strategii didactice adecvate dezvoltării intelectuale a acestora şi nivelului de cunoştinţe pentni a fi înţeles de elevi;
• comunicarea se reglează şi autoreglează cu ajutonil unor retroac¬ţiuni (feed-back şi feed-farward), înlocuind blocajele care pot apare pe parcurs.

In cadrul interactiunii profesor-elev, comunicarea psihopedagogica indeplineste mai multe functii:

• funcţia informativă, de transmitere a mesajului didactic şi educativ;
• funcţia formativă, de stimulare a gândirii şi a imaginaţiei la elevi;
• funcţia educativă, de transmitere a influenţelor educaţionale, de coeziune şi afirmare a grupurilor şcolare;
• funcţia de evaluare şi reglare a procesului de predare - învăţare;
• funcţia de rezolvare a problemelor educaţionale şi a conflictelor şcolare.

Regulile comunicarii didactice eficiente sunt:

• sa asculti, adica sa tii cont de parerea si interesele celorlalti;
• sa observi adica sa te intereseze ceea ce se întâmpla în cadrul situatiei de comunicare si sa întelegi starea receptorilor;
• sa analizezi si sa cunosti situatia receptorilor;
• sa te exprimi adica sa-ti expui punctele de vedere si sentimentele vis-a-vis de obiectul comunicarii;
• sa controlezi adica sa urmaresti calitatea si eficienta comunicarii.

Competenta comunicationala pentru profesor presupune achizitii de cunostinte si abilitati din mai multe domenii:

• cunoasterea influentei contextului comunicational asupra continutului si formei comunicarii, precum si adaptarea comportamentului de comunicare la acesta;
• cunoasterea regulilor comunicationale si a impactului comunicarii paraverbale si nonverbale în cadrul comunicarii didactice;
• cunoasterea psihologiei umane si scolare, abilitate de relationare cu elevii;
• cunoasterea culturii interlocutorilor, deoarece limbajul nonverbal difera de la o cultura la alta, iar ceea ce este considerat eficient în comunicare pentru o cultura poate fi ineficient pentru o alta.

Pentru a fi eficace, comunicarii didactice i se cer anumite caracteristici:
1. Ale profesorului:

• claritatea mesajelor
• precizia acestora
• utilizarea unui limbaj adecvat si accesibil elevilor
• utilizarea unui limbaj adecvat ( corect din p.d.v stiintific)
• structurarea logică a mesajelor transmise;
• prezentarea interesantă a conţinutului instruirii;
• asigurarea unui climat adecvat comunicării

2. Ale elevilor:

• să aibă capacitate de concentrare (pentru a putea recepta şi inţelege mesajul profesorului);
• să posede cunoştinţele anterioare necesare învăţării ce urmează;
• să fie motivaţi pentru a învăţa ( in general şi la un anumit obiect
• studiu, în particular);
• să cunoască limbajele utilizate (de profesor sau de calculator, cazul instruirii asistate de acesta)

În comunicarea didactica profesorul trebuie sa-i faca pe elevi sa simta ca are o vocatie în aceasta directie, ca este un partener de încredere, care doreste un dialog autentic. Competenta de comunicare se va manifesta si prin capacitatea de ascultare a elevilor. Cei mai apreciati profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i fac nici sa se simt a judecati, nici manipulati, nici sfatuiti, ci cei care le ofera sentimentul de siguranta si libertatea comunicarii.

Competenta de comunicare a profesorului. Caracteristici, feed-back-ul oferit de comunicare in contextul situatiilor didactice

EMITATOR (profesorul):

• emite mesajul didactic prin canalul de transmitere;
• recepteaza raspunsul (feed-back I);
• analizeaza metodele (feed-back II).

RECEPTOR (elevul):

• recepteaza mesajul prin canalul de transmitere;
• stocheaza informatia;
• prelucreaza informatia;
• emite raspunsuri (feed-back I);
• recepteaza mesajul ameliorat (feed-back II).

Comunicarea didactica prin dialog apare ca un model interactiv, profesorul si elevul fiind in acelasi timp emitator si receptor, creandu-se intre ei relatie de schimb de idei si cercetari.

Comunicarea didactica implica fenomenul de retroactiune. In comunicarea didactica exista doua feluri de retroactiuni: feed-back-ul si feed-forward-ul. Feed-back-ul este modalitatea prin care finalitatea devine cauzalitate. Modalitatea prin care anticiparea finalitatii redevine cauzalitate este o retroactiune de tip feed-forward. Feed-back-ul intra in functie dupa atingerea finalitatii. In postura de profesor, atent la evolutia fiecarui elev, te poti ocupa special de un copil dupa ce a luat o nota nesatisfacatoare (feed-back) sau preventiv, anticipand o evolutie spre o nota nesatisfacatoare (feed-forward).

In teoria psihopedagogica, feed-forward este abia semnalat, iar feed-back-ul este temeinic analizat.

Feed-back-ul poate fi privit ca fiind comunicarea despre comunicare si invatare. Actul didactica impune existenta a doua feed-back-uri, diferite prin sens si functie. Un prim feed-back aduce informatii de la receptor la emitator-numit, prin conventie fb I, si care regleaza activitatea de transmitere a informatiilor.

Feed-back-ul indeplineste functiile de control, de reglare si autoreglare a informatiilor transmise, prin eliminarea la timp a unor eventuale perturbari si distorsiuni.

Al doilea feed-back (fbII) este oferit de emitator – receptorului si are ca scop sa regleze activitatea dominata a celui din urma. In cazul comunicarii didactice, dominata pentru receptor este activitatea de invatare. Prima forma de feed-back poate fi intalnita in orice tip de comunicare umana. A doua forma de feed-back este proprie unei comunicari ce vizeaza invatarea sistematica. Emitatorul este si sursa de informatii (Ei) si educator (Ee). Cel care invata, ca beneficiar al mesajului, este receptor de informatii (Ri), a caror emitere o sustine prin feed-back I, si este si o persoana disponibila la transformare, prin actiune (Ra), in urma unui proces de invatare ce incorporeaza si informatia primita, cand intervine ca mijloc indispensabil de orientare a actului de invatare fb II.

Eficienta comunicarii depinde atat de pregatirea si aptitudinile de a comunica ale profesorului, cat si de capacitatatile intelectuale ale elevului. Comunicarea se autoreagleaza cu ajutorul unor retroactiuni (feed-back si feed-forward), inlaturand blocajele care pot aparea pe parcurs.

Exista mai multe tipuri de feed-back:

• verbal,
• individual,
• colectiv,
• periodic,
• continuu etc.

O clasificare mai riguroasa s-ar putea face in functie de urmatoarele criterii:

1) dupa activitatea reglata:

• fbI (al mesajului) –atentia clasei,calitatea raspunsurilor ;
• fbII (al invatarii) –nota, comentarea raspunsului,reactia la tema.

2) dupa nivelul feed-back-ului:

• feed-back-0: cu fbI: lectia prin TV,radio si fbII: extemporal neadus, nota comunicata ;
• feed-back-insuficient: cu fbI: indici ai neintelegerii fara detalii despre cauze, iar fbII: nota in serie ;
• feed-back optim cu fbI: indicii edificatori asupra cauzei reactiei copiilor, iar fbII: evaluarea (nota) explicativa;
• feed-back redundant cu fbI: reluarea aceleiasi informatii, exces pe aceeasi tema, iar fbII abundenta penalizarilor/incurajarilor, pt. aceeasi realizare: nota, lauda, premiere etc.

3) dupa calea urmata de feed-back:

• feed-back direct: fbI-reactia spontana a clasei, fbII-nota,lauda, blamul personal;
• feed-back indirect-fbI interventia unui intermediar (diriginte, parinte, situatie); fbII- informatia ocolita care ajunge la elev prin: coleg, parinte, diriginte,carte etc.

4) dupa momentul aparitiei feed-back-ului:

• feed-back concomitent fbI: reactia clasei in timpul predarii lectiei ; fbII asistenta pe moment in realizarea sarcinilor de invatare;
• feed-back uletrior: fbI: raspunsurile la ascultare curenta/recapitulativa; fbII: corectarea temei, examenului, concursul

5) dupa raportul cu continuturile anterioare(ale mesajului,invatarii sau altor feed-back-uri)

• feed-back consistent fbI :confirmarea interesului la predare prin raspunsurile bune de a doua zi; fbII: note pe merit ;
• feed-back inconsistent: fbI: reactiepozitiva la predare, raspunsuri slabe a doua zi; fbII: evaluare gresita, inconsecventa in cerinte.

6) dupa modalitatea de codificare:

• feed-back verbal: fbI: interventii de genul : „mai tare”, „repetati”, „n-am inteles”; fbII: comentarii, intrebari, exprimarea atitudinii ;
• feed-back paraverbal : prin intonatie, accent, pauza semnificativa ;
• feed-back nonverbal: mimica, gestica,privire, miscarea clasei;
• feed-back mixt : combinarile celor de mai inainte

7)dupa sursa feed-back-ului :

• feed-back individual fbI:unul sau altul dintre elevi; fbII: prof, cartea, un coleg ;
• feed-back colectiv fbI: clasa sincronia ei interactionala ; fbII: reactia clasei la activitatea elevului

8)dupa semnificatia feed-back-ului pt. beneficiari(E/R):

• feed-back pozitiv: fbI:confirmarea, sincronia interactionala; fbII: incurajarea, lauda, nota buna;
• feed-back negativ: fbI: lipsa nesincroniei, neatentia; fbII: blamul, admonestarea, nota slaba;
• feed-back alb reactii neclasificabile prin „opacitatea” lor, gen „fata de poker”

9)dupa continut :

• feed-back limitat :-indiferent de forma (verbal, nonverbal) el „spune” doar Da/Nu ;
• feed-back liber : orice informatie necesara lamuririi profesorului sau elevului.

I. Feed-back-ul de tip I

Elevii (receptorul) ii ofera emitatorului (profesorul) informatii cu privire la modul in care a comunicat. Daca are abilitatea de a folosi aceste informatii, profesorul va obtine o crestere a eficientei mesajului sau. Pentru obtinerea informatiilor despre comunicare, emitatorul:

- poate folosi, ca mijloace verbale, interogarea receptorilor, daca au inteles sau nu, comentariile auditoriului;
- poate observa semnele nonverbale: neatentia, dezinteresul, oboseala, preocuparile laterale, privirea si mimica exprimand concentrare etc.

II. Feed-back-ul de tip II

Poate fi ilustrat, de la emitator la receptor, prin urmaatorul exemplu: profesorul de fizica expune elevilor modul in care trebuie sa se desfasoare un experiment din laborator. Receptorii, pe cale verbala sau nonverbala, il informeaza pe profesor daca au inteles sau nu; profesorul reia explicatia, apoi elevii trec la actiune, incecrcand sa execute experimentul conform indrumarilor primite. Acum are loc cel de-al II-lea tip de feed-back, in momentul in care pe cale verbala sau nonverbala, profesorul aproba sau dezaproba ceea ce fac elevii si regleaza din mers comunicarea didactica. Ca sa poata avea loc acest tip de feed-back trebuie sa lasam elevilor initiativa actiunii.

Retroactiunea anticipata (feed-forward) poate fi obtinuta prin inversarea ordinii clasice: informare-exercitii practice. Daca exercitiile sunt asezate inaintea comunicarii, elevii vor pusi in situatia de a cauta, de a cerceta si vor ajunge sa simta necesitatea informarii. Ei vor formula anumite intrebari emitatorului, care-si va organiza din mers comunicarea, anticipand informatii de care au nevoie elevii in continuare.

Inaintea oricarei comunicari didactice, profesorul va efectua mai multe operatii: stabilirea obiectivelor si a continutului esential al comunicarii, a unor explicatii, exemple, fapte, date cu valoare motivationala, a intrebarilor-problema, a intrebarilor retorice, sau care determina reflectii (Ce se intampla daca? Din ce cauza? Ar putea fi si altfel? La ce credeti ca va folosesc aceste informatii?). De asemenea profesorul va preciza si strategia comunicarii (inductiva, explicativ-demonstrativa, euristica, deductiva, prin analogie sau combinata), precum si mijloacele audio-vizuale, a caror folosire sporeste receptia.

Dintre factorii care genereaza un climat psihosocial pozitiv in clasa, favorizand invatarea, ii mentionam pe cei socio-afectivi (relatii de simpatie sau antipatie), motivationali-aptitudinali, cognitivi-axiologici (cunoasterea interpersonala, conceptii, convingeri), instrumentali (relatii de cooperare, competitie, stilul de conducere al profesorului), factori de structura (varsta si numarul elevilor din clasa) si factori proiectivi anticipativi (scopuri, idealuri, nivelul de aspiratie). Respiratia si viteza vorbirii sunt factori importanti ce pot optimiza sau distorsiona expunerea. O expunere lenta este enervanta, in timp ce alta prea rapida nu poate fi urmarita.

4.Bariere in comunicarea didactica

Blocajele de comunicare sau distorsiunea informatiei pot interveni atunci cand: emitatorul nu stapaneste textul, are o expunere neclara, vorbeste prea incet sau prea repede, nu creeaza motivatii, elevii nu au unostintele necesare pentru a intelege comunicarea sau acele cunostinte nu sunt bine fixate, influentandule negativ pe cele noi, prin producerea de interferente ce le modifica (distorsioneaza) continutul. Blocajele apar si cand informatia nu corespunde problemelor pe care elevii le au de rezolvat, fiind prea abstracte, iar ei nefiind dispusi sa le asimileze; comunicarea este multilaterala sau chiar bilaterala, dar cu efective scazute, neangajand elevii in elaborarea cunostintelor, care sa duca la formarea si dezvoltarea de noi structuri cognitiv-senzoriale, psihomotrice sau afectiv-motivationale.


Comunicarea poate fi obstructionata sau doar perturbata de o serie de factori care se interpun între semnificatia intentionata si cea perceputa putând fi legati de oricare dintre componentele comunicarii (emitator, mesaj, canal, receptor), sau de interactiunea lor.
Dintre acestia cei mai importanti sunt :

• Efectele de statut – uneori statutul prea înalt al emitatorului în raport cu receptorul pot cauza rastalmaciri ale mesajului de catre acesta din urma.
• Probleme semantice – specialistii au tendinta sa foloseasca un jargon profesional, crezând ca si ceilalti îl pot întelege; persoanele cu statut mai ridicat au tendinta de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înteles pentru persoane cu un nivel de scolarizare scazut.
• Distorsiuni perceptive – când receptorul are o imagine despre sine nerealista si este lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i întelege pe ceilalti în mod adecvat.
• Diferente culturale – persoane provenite din medii culturale, cu valori, obiceiuri si simboluri diferite.
• Alegerea gresita a canalelor sau a momentelor – trebuie alese canalele corecte pentru fiecare informatie si de asemenea si momentul trebuie sa fie bine ales – o situatie urgenta nu are sorti sa fie îndeplinita daca este ceruta la sfâritul orelor de program sau la sfârsitul saptamânii.
• Lungimea excesiva a canalelor – o retea organizationala complicata duce la o comunicare lenta.
• Factori fizici perturbatori – iluminatul necorespunzator, zgomote parazite, temperaturi excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atentia – telefon, cafea, ceai etc.

Principalele bariere umane in cadrul unei comunicari eficiente sunt :

• fizice: deficiente verbale, acustice, amplasament, lumina, temperatura, ora din zi, durata intalnirii, etc.
• semantice: vocabular, gramatica, sintaxa, conotatii emotionale ale unor cuvinte.
• determinate de factori interni: implicare pozitiva (ex: Imi place Ion, deci il ascult); implicare negativa (ex: Mirela m-a bîrfit acum 1 an, deci interpretez tot ce spune ca fiind împotriva mea).
• frica
• diferentele de perceptie
• concluzii grabite
• lipsa de cunoastere
• lipsa de interes (una din cele mai mari bariere ce trebuiesc depasite este lipsa de interes a interlocutorului fata de mesajul emitatorului).
• emotii (emotia puternica este raspunzatoare de blocarea aproape completa a comunicarii).
• blocajul psihic
• tracul

Blocajele de comunicare, sau distorsiunea informaţiei se pot produce atunci când:

• emiţătorul (profesorul) nu stăpâneşte conţinutul mesajului didactic transmis;
• acesta nu este expus clar, inteligibil şi sistematizat;
• emiţătorul vorbeşte prea încet, prea tare sau prea repede;
• nu prezintă la început scopul mesajului şi nu creează motivaţii pentru a trezi interesul pentru comunicare;
• emiţătorul nu sincronizează diferitele tipuri de comunicare (verbală, paraverbală, nonverbală, vizuală etc.);
• mesajul transmis nu corespunde cu interesele elevilor sau cu problemele ce le au de rezolvat;
• mesajul didactic este prea cunoscut sau prea abstract şi nu trezeşte interes, producând plictiseală;
• comunicarea este numai unidirecţională, producând pasivitate;
• elevii nu sunt angajaţi în comunicare prin dialog sau prin întrebări retorice;
• eficienţa comunicării este blocată si de fondul stresant creat de emiţător (plictiseală, oboseală, nerăbdare, teama de a nu greşi în expunere etc.);
• elevii nu au cunoştinţele necesare pentru a inţelege mesajul didactic sau acestea nu au fost fixate temeinic şi ca urmare se produc interferenţe.

Intre obstacolele ce apar mai frecvent în comunicarea didactică, menţionăm:

• supraîncărcarea (determinată de criza de timp, dar şi de dorinţa unor profesori de a nu omite lucruri importante);
• utilizarea unui limbaj încifrat, inaccesibil (sau greu accesibil) elevilor; – dozarea neuniformă, în timp, a materialului de predat;
• starea de oboseală a elevilor /studenţilor sau indispoziţia profesorului; – climatul tensionat sau zgomotos.

Pentru perfectionarea comunicării didactice, este necesară cunoaşterea respectarea unor reguli de către profesori, între care menţionăm:

• vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor);
  
• încurajarea feedback-ului din partea elevilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele transmise au fost corect recepţionate şi înţelese);
• ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a mesajelor primite din partea elevilor, concomitent cu efortul de a înţelege exact sensul acestor mesaje;
  
• folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje (de regulă, orală şi vizuală, concomitent);
• repetarea mesajelor mai complexe