____________________________________________________________________________________________



.

Tema 9 - Definitivat

(vezi tema 6 din programa veche gradul II)

IX. Învăţarea: concept, conditii interne si externe, stiluri de invatare. Aplicaţii.


1. Invatarea


Concept

Prin invatare se intelege, in limbaj comun, activitatea efectuata in scopul insusirii anumitor cunostinte, al formarii anumitor deprinderi sau dezvoltarii unor capacitati.

In sens mai larg, social, invatarea inseamna dobandire de experienta si modificare a comportamentului individual.

In domeniul stiintelor educatiei, invatarea se defineste ca fiind munca intelectuala si fizica desfasurata in mod sistematic de catre elevi, in vederea insusirii continutului ideatic si formarii abilitatilor necesare dezvoltarii continue a personalitatii.

Invatare este definita diferit de la un autor la altul. Dupa Dors si Mercier, „invatarea consta in a dobandi sau a modifica o reprezentare a mediului”. Acest caracter elimina latura afectiv-motivat a vietii psihice. Dupa Leontiev, invatarea e „procesul dobandirii experientei individuale de comportare”. Adica, datorita invatarii nu se acumuleaza numai informatie, ci se formeaza gandirea, sentimentele, vointa – personalitatea. Tot ceea ce nu este innascut este invatat, se formeaza in experienta, prin contactul cu mediul social si cel natural.

Procesul invatarii se desfasoara in mai multe faze:

  • receptarea si inregistrarea materialului pe fondul unei stari de atentie si activare cerebrala;
  • intelegerea si generalizarea prin formarea de notiuni, principii etc.;
  • fixarea in memorie, actualizarea prin reproducere a cunostintelor si transferul acestora.

Invatarea este un proces complex la care participa intreaga scoarta cerebrala.

Tipurile de invatare au fost clasificate pe baza mai multor criterii:

  • in functie de analizatorul care participa la invatare, distingem: invatare vizuala, auditiva, verbo-motorie, olfactiva, gustativa si kinestezica. Cea mai eficienta este cea combinata;
  • dupa eficienta, invatarea poate fi: receptiv-reproductiva, inteligibila si creativa;
  • dupa modul de organizare a materialului de invatare, distingem: invatare programata, euristica, algoritmica, prin modelare si rezolvare de probleme, prin descoperirea inductiva, deductiva si analogica;
  • dupa operatiile si mecanismele gandirii: invatare prin observare, imitare, prin conditionare reflexa, conditionare operanta, prin identificare.

Forme ale invatarii:

  • invatare spontana, neorganizata, care se petrece in familie, in grupurile de joaca etc.;
  • invatare sistematica ce se realizeaza in special in scoli ori in cadrul diferitelor strategii de instruire.

Invatarea spontana (sau invatare sociala) este neorganizata , are loc in familie, in grupul de joaca, in timpul exercitarii profesiei. Invatarea spontana este indeosebi o invatare sociala. In cadrul acestei forme de invatare are loc in special dezvolarea afectivitatii, formarea sentimentelor si a vointei. Invatarea sistematica e realizata in scoala sau in diferite strategii de instruire. Efectele invatarii sistematice se resimt in planul dezvoltarii intelectuale si mai putin in planul motivatiei, al valorilor, al sentimentelor. Latura afectiva se dezvolta mult in cadrul invatare sociale. Invatarea realizata in scoala se clasifica in :

  • invatare senzo-motorie – consta in formarea de priceperi si deprinderi motorii (invatare scris, desen tehnic, a manuirii unor aparate, instrumente, invatarea practicarii unor sporturi).
  • invatare verbala – cuprinde insusirea de cunostinte si forme de capacitati, priceperi intelectuale (memorarea unor formule, legi ,date).
Intre aceste tipuri de invatare exista o legatura : instruirea verbala e foarte importanta in dobandandirea unei priceperi motorii complexe; in memorare. ne ajutam de scris, de scheme.

Nucleul principal al invatarii sistematice este invatarea scolara, cuprinzand procesul de educare al copiilor si tinerilor, ce are loc in scoli si institute. In invatarea scolara accentul principal cade pe formarea intelectuala.

In invatare exista doua etape:

  1. se urmareste rezolvarea unei probleme (implica gandirea, perceptia, memoria si imaginatia)
  2. se realizeaza fixarea solutiei .

Deci invatarea poate fi definita ca act de elaborare de operatii si de strategii mintale/cognitive.

Aspectul procesual al invatarii –cuprinde momente sau procesele care compun o secventa de invatare. In activitatea procesuala se disting urmatoarele etape:
  • perceperea materialului
  • intelegerea
  • insusirea cunostintelor
  • fixarea in memorie
  • aplicarea
  • actualizarea cunostintelor
  • transferul cunostintelor
Aspectul motivational al invatarii – se refera la gradul de implicare a elevului in actul invatarii si in rezolvarea sarcinilor de instruire.

Motivatia invatarii reprezinta ansamblul mobilurilor care declanseaza, sustin energetic si directioneaza activitatea de invatare.Motivul declanseaza o anumita actiune, iar scopul reprezinta rezultatul scontat al actiunii.

In concluzie, putem defini invatarea scolara ca procesul de achizitie mnezica, de asimilare activa de informatii, de formare de operatii intelectuale, de priceperi si deprinderi intelectuale si motorii, si de atitudini.


Conditii interne si externe


Pentru ca procesul de invatare sa se desfasoare in conditii optime, iar individul sa invete eficient, este necesara respecatrea anumitor conditii. Aceste conditii ale invatarii eficiente se pot clasifica astfel:
  • condiţii interne
  • condiţiile externe
Condiţii interne.

In procesul invatarii sunt implicate majoritatea proceselor cognitive, volitive, afective, apoi atentia şi limbajul, motivatiile, aptitudinile, interesele de cunoaştere si profesionale, fiecare avănd un rol bine definit.

  • Perceptiile, au un rol important in invatare, intrucăt ofera materialul necesar reprezentărilor, memoriei şi găndirii, diferentieaza un obiect de altul prin reflectarea structurii şi a semnificafiei.
Este, necesar ca in procesul invatarii profesorul să aibă in vedere dezvoltarea la elevi a diferitelor tipuri de parceptie şi mai ales a celei vizuale, intrucăt aproximativ 90% din infomiatii ne vin pe aceasta cale. De asemenea, pe baza perceptiei se dezvolta şi spiritul de observare, ca forma de organizare a acesteia. Perceperea activă a obiectelor si fenomenelor in procesul de invatatmânt va fi insotita de explicatiile verbale ale profesorutui, pentru a completa prin informatii suplimentare imaginile elevilor aşupra obiectelor si fenomenelor. Este foarte important ca in timpul observasrii, profesorul să le caană elevilor să verbalizeze ceea ce vad şi sa manuiasca obiectele respective.

Reprezentarile, sunt importante in procesul invatarii intrucăt oferă materialul necesar găndirii pentru generalizări sub formă de notiuni, legi, reguli, principii, precum şi memoriei, pentru a fi folosit mai tarziu prin actualizare.

  • Memoria, ca proces psihic de întipărire şi stocare a informaţiei, de reactualizare prin recunoaştere sau reproducere a acesteia într-o formă selectivă, constituie baza activităţii de învăţare. Reproducerea prin mecanismul asociatiilor, repetările concentrate când materialul de învăţat este redus ca volum şi uşor de înţeles, fragmentarea lui esalonarea repetărilor când este voluminos, cresc eficienţa procesului de învăţare. Folosind exerciţiile de repetare logică şi creativă, profesorul va avea în vedere dezvoltarea la elevi a memoriei voluntare, a rapidităţii, a volumului, promptitudinii şi a fidelităţii acesteia. În acelaşi timp, va căuta să evite oboseala elevilor pe parcursul lecţiilor, prin crearea de motivatii, caracterul inteligibil al conţinutului transmis şi înţelegerea semnificaţiei acestuia, prin realizarea corelaţiei senzorial-raţional, folosind materialul didactic şi metodele participative.
Deci, condiţiile unei memorări eficiente sunt:

- cunoaşterea de către elevi a scopului memorării (motivaţia);
- înţelegerea cunoştinţelor;
- repetarea perseverentă a materialului pentru fixarea temeinică;
- cunoaşterea rezultatelor şi autoreglarea.

  • Gândirea, ca proces psihosocial de reconstituire a ceea ce este unitar, de formare a conceptelor şi structurilor operaţionale, de înţelegere a realităţii şi adaptare prin rezolvare de probleme, are un rol esenţial în procesul învăţării şcolare.
Scopul învăţării şcolare trebuie să-l constituie:
- înţelegerea cunoştinţelor şi a relaţiilor dintre acestea;
- dezvoltarea operaţiilor gândirii logice şi mai ales a gândirii abstracte;
- dezvoltarea gândirii critice, interpretative şi creative;
- formarea capacităţii de a reflecta şi de a rezolva probleme.

Prin operaţiile gândirii logice de analiză, comparaţie, sinteză, generalizare, concretizare logică şi euristico-algoritmică profesorul îi va ajuta pe elevi să-şi insuşească noţiuni, concepte, legi, reguli, principii alte generalizări, stabilind legături logice, de dependenţă cauzală funcţională între obiectele şi fenomenele studiate, pătrunzând în esenţa lor.
  • Imaginaţia este un proces de construcţie a unor imagini sau idei noi, prin combinarea experienţei anterioare. Ea are un rol deosebit în elaborarea de produse noi, originale, sub diferite forme, materiale sau ideale.
Crearea de imagini noi are loc cu ajutorul unor procedee cum sunt: reorganizarea cunoştinţelor, combinarea şi recombinarea lor, disocierea si fuzionarea în forme noi, metaforizarea, schematizarea, tipizarea, amplificarea, diminuarea, miniaturizarea, substituirea

  • Atenţia. Prin atenţie se realizează orientarea selectivă, tonificarea scoarţei cerebrale şi concentrarea proceselor psihice în scopul cunoaşterii materialului de învăţat, care este selectat şi filtrat în funcţie de interese şi motivaţii. Eficienţa învăţării depinde în mare măsură de concentrarea şi stabilitatea atenţiei, de distributivitatea şi flexibilitatea ei.
La om, capacitatea de prelucrare şi stocare a informaţiilor este mult mai mică decât aceea de receptare şi ca urmare apar dificultăţi în procesul de învăţare în cazul supraîncărcării cu material de învăţat. Acest fenomen se manifestă în timpul lecţiilor atunci când tabla este prea încărcată cu date şi idei ce cu greu pot fi înţelese şi sintetizate de elevi. Aceştia nu pot avea o atenţie concentrată mai mult de 15-20 minute. De aceea, la unele lecţii mai grele, sunt necesare sarcini concrete de lucru, metode variate, materiale didactice şi forme distractive.


Învăţarea şcolară se desfăşoară pe baza unor condiţii interne, în cadrul cărora acţionează o multitudine de factori, biologici şi psihologici, determinându-i eficienţa sau ineficienţa.

  • Factorii biologici, cu influenţe mai importante asupra procesului învăţării sunt: vârsta, dezvoltarea mecanismelor neurodinamice ale învăţării, funcţiile analitico-sintetice ale creierului, irigarea cu sânge a scoartei cerebrale, particularităţile anatomo-fiziologice ale analizatorilor, starea sănătăţii organismului, potenţialul genetic, somnul şi bioritmul intelectual.
  • Factorii psihici sunt: stadiul dezvoltării stnicturilor cognitive, operatorii, psihomotorii, afective şi socio-morale, nivelul de inteligenţă, aptitudinea şcolară, aptitudinile speciale, spiritul de observare etc. Condiţiile externe includ o serie de factori socio-organizaţionali, temporali şi psihoergonomici.
Eficienţa invăţării depinde nu numai de condiţiile interne ale invăţării, adică de procesele cognitive, afective, volitive, de motivaţie, atenţie, interese de cunoaştere, aptitudini şi atitudini, ci şi de anumite condiţii exteme, aproape tot atât de importante.

Statusul profesorului.

Pregătirea profesorului pentru activităţile didactice condiţionează in cea mai mare măsură succesul şcolar al elevilor. Această pregătire incepe cu alcătuirea planificării materiei de predat, unde va preciza la fiecare capitol numărul de lecţii, scopul obiectivele operaţionale ce urmează a fi realizate, strategiile didactice, materialul didactic si instrumentele de evaluare a cunoştinţelor sau deprinderilor. Pe baza planificării semestriale îi va elabora proiectele didactice ţinând seama de prevederile programei şcolare, de manual de nivelul de cunoştinţe al elevilor. După fiecare lecţie, este bine ca profesorul să se autoanalizeze intrebandu-se cât a reuşit sa transmită elevilor, dacă aceştia au inţeles cunoştinţele predate si cum ar trebui să procedeze la lecţiile următoare. După fiecare capitol, este bine să se testeze elevii pentru a se convinge dacă şi-au insuşit cunoştinţele necesare pentru a trece la capitolul următor. De asemenea, va fi preocupat să folosească cu precădere metodele active, angajand elevii in procesul de elaborare a cunoştinţelor şi formarea deprinderilor.

Organizarea activitătii de invătare este o conditie externă pentru succesul scolar, care trebuie să înceapă o dată cu fiecare lecţie pentru a realiza o învăţare deplină a acesteia. În acest scop, în funcţie de conţinutul lecţiei, după ce a realizat predarea unui obiectiv operaţional, profesorul va face fixarea cunoştinţelor prin chestionare orală, aplicaţii practice, rezolvări de exerciţii sau probleme, apoi va trece la obiectivul următor, iar în final va face o fixare generală, după care va urma tema pentru acasă. La anumite lecţii, va elabora fişe de lucru pentru elevi, va organiza invăţarea în grup, stabilind relaţii de colaborare şi ajutor reciproc între elevi. Cunoscând ritmul de muncă al fiecăreia, va organiza activitatea independentă a elevilor, aceştia primind sarcini concrete de lucru pe parcursul lecţiei, iar pentru elevii cu aptitudini va folosi exerciţii creative.

Condiţiile externe includ şi o serie de factori socio-organizaţionali, temporali şi psihoergonomici.

Factorii socio-organizaţionali din mediul şcolar, familial social se referă la modalităţile de organizare a procesului învăţării de către scoală, profesor, familie, mass-media. Funcţionalitatea spaţiilor şcolare şi diversificarea lor în funcţie de situaţiile de învăţare, schimbarea locurilor de învăţare (cabinete, săli de clasă, laborator), atmosfera de muncă din şcoală şi din clasa de elevi, orarul şcolii (plasând obiectele mai grele miercuri şi joi iar în timpul zilei între orele 9-12 sau 16-19), materialul didactic, tehnicile audiovizuale şi dotarea laboratoarelor şi mobilierul influenţează predarea şi învăţarea şcolară.

O legitate bine cunoscută este că, cu cât gradul de organizare a materialului de învăţat este mai mare, cu atât eficienţa învăţării creşte. Profesorul trebuie să fie preocupat de modul cum trebuie organizată învăţarea, astfel încât să-i creeze fiecărui elev condiţii să inveţe, în raport cu posibilităţile lui, cu ritmul său de muncă intelectuală.

Principiul individualizării învăţării trebuie să servească înţelegerii materialului de către elev, sesizării structurii lui interne, a elementelor esenţiale şi a legăturilor dintre cunoştinţe, întrucât se memorează mai rapid şi se reţine mai mult timp materialul înţeles şi integrat în cunoştinţele anterioare.

În predare, profesorul va avea în vedere ca materialul să fie accesibil, adecvat nivelului de gândire şi de cunoştinţe al elevului, să fie structurat logic şi prezentat în mod gradat: de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut. De asemenea, precizarea obiectivelor învăţării la fiecare lecţie şi cunoaşterea lor de către elevi, caracterul sistematizat al predării, relevarea ideilor de bază, integrarea noilor cunoştinţe în cele anterioare, crearea unei motivaţii optime a învăţării, receptarea materialului prin mai mulţi analizatori pentru a se realiza asociaţii mentale complexe, folosirea metodelor activ-aprticipative, a unor întrebări-problemă, a dezbaterilor, a confruntărilor de idei, aplicarea şi transferul cunoştinţelor şi mai ales informarea elevilor asupra rezultatelor invăţărit sunt legităţi cu efecte pozitive asupra randamentului şcolar.

Elevul învaţă activ atunci când:
  • materialul predat este inteligibil, corespunde intereselor, atitudinilor, aspiraţiilor, posibilităţilor lui intelectuale;
  • îşi propune scopuri mai îndepărtate pentru utilizarea cunoştinţelor;
  • foloseşte metode şi tehnici de învăţare logică.
Factorii temporali influenţează şi ei randamentul şcolar:
  • învăţarea eşalonată în timp este mai eficientă decât învăţarea comasată;
  • pauzele lungi sunt favorabile învăţării unui material dificil şi deci se recomandă la început pauze mai scurte şi apoi din ce în ce mai lungi.
La începutul învăţării randamentul creşte şi după aceea scade treptat.

Timpul afectat învăţării creşte într-o măsură mai mare decât volumul materialului.

După o invăţare intensă este recomandată o stare de inactivitate, odihnă activă sau somn, iar dacă după o asemenea învăţare urmează o altă activitate, ce prezintă pentru elev un interes putemic, atunci eficienţa invăţării materialului anterior scade.

Cercetările au demonstrat că, in situaţiile de frânare retroactivă, este necesar să se succeadă conţinuturi diferite intre ele, precum metode diferite de invăţare pentru a se evita confuziile. De această legitate trebuie să ţină seama profesorii în elaborarea planurilor de lecţie, având în vedere succesiunea adecvată a obiectelor de invătământ.

Factorii psihoergonomici decurg din relaţia om-maşină, intrucat in şcoala modernă se utilizează pe scară tot mai mare tehnici audio-vizuale, calculatoare, maşini de instruire si evaluare a rezultatelor, aparate, instrumente si utilaje, folosite în diferite procese de muncă. Aceste resurse materiale oferă un potenţial ridicat de informare, motivare, activizare si formare a elevilor, contribuind la raţionalizarea eforturilor depuse de cadrele didactice si de elevi, sprijinindu-i să inveţe in ritmul lor intelectual, inlăturând monotonia, econornisind energie uşurând adaptarea la noile tehnici din mediul muncii moderne. Aceşti factori oferă un potenţial psihoergonomic ridicat, cu efecte pozitive asupra procesului de invăţământ.

Pe lângă aceşti factori, mai exista o serie de factori dintre care amintim:
  • factori stresanţi
  • factori fizici(zgomote puternice, aer poluat)
  • factori fiziologici(starea sănătăţii, subnutriţia)
  • factori psihosociali(supraîncărcarea, relaţiile tensionale) care scad randamentul şcolar.

Stilurile de invatare

In opinia lui Kolb, stilul de invatare desemneaza caile concrete prin care individual ajunge la schimbari de comportament prin intermediul experientei traite, al reflectiei, experimentului si conceptualizarii.

Stilul de invatare implica o coerenta, o constanta a strategiilor, elevul adoptand o maniera particulara de a invata, independent de caracteristicile specifice sarcinilor de invatare.

Stilul specific unui anume elev, se aplica, in general, mai multor situatii, fiind stabil pe o perioada mai lunga de timp, stabililatea devenind, o notă distinctă a acestor stiluri.

Stilurile de invatare au un inţeles mai larg decat stilurile cognitive, in sensul că ele includ, pe lângă, funcţionarea cognitiva şi preferinte generale pentru diverse tipuri de situatii de invatare. Ele includ, nu numai elemente cognitive, ci şi elemente afective şi psihomotorii, structurate in mod specific la nivelul subiectului, inclusive anumite caracteristici ale instruirii şi seturi de prescriptii instructionale care insotesc realizarea efectivă a invatarii.

Stilul de învăţare este unic. Copiii au nevoie să afle cum funcţionează creierul lor, pentru a achiziţiona şi procesa cât mai eficient o nouă informaţie, ce abilităţi sunt necesare pentru a învăţa, cum abordează un examen, cum rezolvă probleme, cum oameni diferiţi învaţă în moduri diferite, cum pot aplica o strategie.

Elevii preferă să înveţe în diferite moduri: unora le place să studieze singuri, să acţioneze în grup, altora să stea liniştiţi deoparte şi să-i observe pe alţii. Alţii preferă să facă câte puţin din fiecare. Mulţi oameni învaţă în moduri diferite faţă de ceilalţi în funcţie de clasă socială, educaţie, vârstă, naţionalitate, rasă,cultură, religie.

Stilul de învăţare se referă la „simpla preferinţă pentru metoda prin care învăţăm şi ne aducem aminte ceea ce am învăţat”. Acesta ne arată calea şi modalităţile în care învăţăm; se refera la faptul că indivizii procesează informaţiile în diferite moduri, care implică latura cognitivă, elemente afectiv-emoţionale, psihomotorii şi anumite caracteristici ale situaţiilor de învăţare.

Fiecare dintre noi are o capacitate de a învăţa în diferite moduri. Pentru a determina ce stil de învăţare avem, trebuie observam modul in care invăţăm ceva nou.

A vorbi despre stilurile de învăţare, despre modurile diferite de a cunoaşte, despre diferenţele între cei care învaţă poate este mai puţin important decât strategiile efective adecvate fiecărui stil de învăţare şi materialele de învăţare specifice folosite. Specialiştii subliniază rolul deosebit pe care îl joacă cadrele didactice, contribuţia acestora „în meseria de a-i învăţa pe elevi cum să înveţe” adaptată nevoilor, intereselor, calităţilor personale, aspiraţiilor, stilului de învăţare identificat.

Wyman P., considera ca pentru a pentru facilita învăţarea este necesar sa se inteleaga preferinţele specifice stilului personal de învăţare si sa se conştientizeze care stil de învăţare creează cea mai eficientă cale de a înţelege şi de a ţine minte ceea ce alegem şi decidem să învăţăm.

Invatarea şcolară este marcată de diferente individuale, de stiluri diferite în care elevii invată. Există o mare varietate de astfel de stiluri. Elevi diferiti invată în moduri diferite. Fiecare are modul lui preferat de a invăta; fiecare parcurge o situatie de invătare în maniera sa personală; fiecare reactionează în felul lui în fata unei sarcini de invătare; fiecare se angajează in chip personal în solutionarea problemei; fiecare are sensibilitatea lui la anumite lucruri şi ritmul propriu de invătare; fiecare îşi elaborează un stil de a gândi, de a memoriza etc. Elevi diferiti se folosesc de stiluri diferite. In activitatea lor de invătare independentă, ca şi în activitatea din clasă, ei folosesc pe cont propriu asemenea stiluri. De exemplu, unii elevi invată mai bine un continut extrem de structurat, de secvential, altii, dimpotrivă, principii generale; unii pot invăta cantităti mari de detalii, chiar de mare finete, in timp ce altii - aspectele globale, de sinteză etc.

Important este că asemenea diferente individuale stabile în maniera de a invăta afectează ritmurile şi calitatea invătarii şi, mai ales, determină optiunea pentru o strategie sau alta de invătare — ca mod propriu şi personal de a aborda o situatie de invătare. Stilurile au o valoare strategică, in sensul că stiluri diferite generează ipoteze de actiune diferite, sugerează proceduri de invătare diferite. Astfel, unul şi acelaşi stil lasă posibilitatea de a se opera cu mai multe strategii, ceea ce creează posibilităti sporite de adaptare la sarcina de invătare dată. Din acest punct de vedere, elevii trebuie ajutati să conştientizeze stilurile lor cognitive sau de invaţare şi incurajati să invete prin propriile lor mijloace, si nuin ultimul rand sa se ofere fiecarui elev tipul de sprijin cel mai potrivit stilului său cognitiv.

Recunoasterea si inţelegerea acestor diferente în stilurile de invătare personale necesita, acceptarea si utilizarea unei mari varietati de metode, procedee, materiale didactice de prezentare a continuturilor noi.

Existenta unor diferente clare si permanente intre stilurile de invatare este un aspect clar evidentiat in psihologia diferentiala. Pornindu-se de la aceste diferente Nelson si Chavais au emis o teorie a stilurilor cognitive de invatare. Aceasta teorie a fost de un real success, fiind stimulata de nevoia de tratare diferentiata a elevilor, dar si de nevoia de individualizare si personalizare a elaborarii unor programe de instruire.

Tipologia stilurilor de invatare (cognitive)

In urma studiilor efectuate de Kolb si nu numai, se pot distinge urmatoarele stiluri cognitive, convertibile in stiluri de invatare:
  • auditiv/vizual (sau mixt)/ kinestezic;
  • dependent (de campul perceptiv, dependent in gandire de surse, dogmatic, convergent, adaptativ, cumulativ)/independent (de campul perceptiv, independent in gandire, divergent, explorator, analitic, comparativ, critic);
  • inclinat spre imagine (cuprindere) generala/imagine focalizata;
  • inclinat spre nivelare (a perceptiilor proprii)/accentuare, chiar exagerare, a diferentelor, a contradictiilor;
  • de categorizare (conceptualizare) larga/categorizare ingusta;
  • interpretare simplificata/multidimensionala;
  • ganditor/implicat in real;
  • orientat reproductiv (reactiv, conformist, preluator, imitativ, consumator)/orientat productiv (proactiv, creativ);
  • holist (tinde sa creeze generalizari si sa stabileasca legaturi intre domenii)/serialist, analitic;
  • global (utilizeaza strategii generale de abordare)/analitic (cauta detalii, amanunte);
  • teoretic/practic (orientat spre actiune, concepe, proiecteaza, produce, construieste);
  • deschis/inchis la nou, la inovatie;
  • rigid (dogmatic, nedispus sa faca investigatii atunci cand considera ca a obtinut deja raspunsul corect)/flexibil;
  • tolerant/intolerant (pentru experiente neconcludente, nerealiste);
  • reflexiv/impulsiv;
  • inclinat spre complexitate/simplicitate cognitiva;
  • temerar (curajos, isi asuma riscul)/precaut;
  • intensiv/extensiv.
Dupa cum se observa, există mai multe stiluri de învăţare. Deşi există variate clasificări ale stilurilor de învăţare, o vom prezenta pe cea mai frecvent întâlnită în literatura de specialitate.

După modalitatea senzorială implicată sunt 3 stiluri de învăţare de bază:
  • vizual;
  • auditiv;
  • tactil-kinestezic.
Atunci când învăţăm, depindem de modalităţile senzoriale implicate în procesarea informaţiilor. Pentru stilul de învăţare auditiv, „inputul” este valoros, pe când pentru celelalte două, combinaţia tuturor. Fiecare persoană are un mod primar de a învăţa.

Stilul de învăţare vizual are următoarele puncte tari:
  • - Îşi amintesc ceea ce scriu şi citesc
  • - Le plac prezentările şi proiectele vizuale
  • - Îşi pot aminti foarte bine diagrame, titluri de capitole şi hărţi
  • - Înţeleg cel mai bine informaţiile atunci când le văd
Stilul de învăţare auditiv prezintă următoarele puncte tari:

  • - Îşi amintesc ceea ce aud şi ceea ce se spune
  • - Le plac discuţiile din clasă şi cele în grupuri mici
  • - Îşi pot aminti foarte bine instrucţiunile, sarcinile verbale/orale
  • - Înţeleg cel mai bine informaţiile când le aud
Stilul de învăţare tactil-kinestezic se remarcă prin punctele tari:
  • - Îşi amintesc ceea ce fac şi experienţele personale la care au participat cu mâinile şi întreg corpul (mişcări şi atingeri)
  • - Le place folosirea instrumentelor sau preferă lecţiile în care sunt implicaţi activi/participarea la activităţi practice
  • - Îşi pot aminti foarte bine lucrurile pe care le-au făcut o dată, le-au exersat şi le-au aplicat în practică (memorie motrică)
  • - Au o bună coordonare motorie
După eficienţă, învăţarea poate fi:
  • receptiv-reproductivă,
  • inteligibilă
  • creativă ;
După modul de organizare a materialului de invăţat, distingem:
  • învăţare programată,
  • euristică, algoritmică,
  • prin modelare rezolvare de probleme,
  • prin descoperire inductivă,
  • deductivă analogică
  • pe secvenţe operaţionale;
După operaţiile şi mecanismele gândirii implicate în învăţare, deosebim:
  • învăţare prin observare,
  • imitare,
  • prin condiţionare reflexă,
  • condiţionare operantă,
  • prin descriminare,
  • asociere verbală,
  • prin identificare;

În funcţie de conţinutul învăţării, adică de ceea ce se învaţă, deosebim:
  • învăţarea senzorio-motorie (învăţarea deprinderilor), î
  • nvăţarea cognitivă (învăţarea noţiunilor),
  • învăţarea afectivă (învăţarea con¬vingerilor, sentimentelor, atitudinilor)
  • învăţarea conduitei moral-civice.

Forme de invăţare

Învăţarea spontană, neorganizată din cadrul familiei sau al profesiunilor invăţarea scolară se caracterizează prin aceea că are un caracter sistematic, organizat, este dirijată de către profesor, se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici eficiente de învăţare respectând principiile didactice şi este supusă feed-back-ului, pe baza verificării şi evaluării permanente a rezultatelor obţinute de elevi, fiind ameliorată prin corectarea greşelilor.

Învăţarea socială constă în insuşirea experienţei social-istorice de către tânăra generaţie, în scopul formării comportamentului social. Există de fapt, două forme mari de învăţare în care se încadrează toate tipurile analizate mai sus: spontană şi sistematică.

In concluzie, nu se fac aprecieri daca un stil de invatare este mai bun decat altul. Principalul este ca fiecare elev tinde sa-si formeze, cu timpul, un stil propriu de invatare, si pe care, practicându-1 sistematic, se va gasi intr-o situatie confortabila.

Profesorul trebuie sa evalueze corect diferite stiluri de invatare si sa elaboreze lectii care sa se adreseze acestor stiluri; sa permita fiecarui copil sa invete folosind stilul sau specific. De exemplu, „copilul reflexiv nu trebuie facut sa se simta prost pentru ca este mai incet decat colegul sau, mai impulsiv”.De asemenea, profesorii trebuie sa stie ca stilul de invatare se intareste prin practicarea unor tehnici sau strategii de invarare specifice fiecarui stil.

Un comentariu:

  1. Pentru tema IX, de la gradul II, ar mai fi de completat, aici, TEORII ALE INVATARII SI APLICATII. Unde le gasim? Multumesc anticipat pentru raspuns.

    RăspundeţiȘtergere