Tema 10 - Definitivat

(tema 7 din programa veche de gradul II)

X. Predarea: concept şi stiluri de predare. Aplicaţii.

Concept

Prin predare se intelege transmitere de cunostinte si formare de tehnici de "munca”.

Predarea reprezinta actiunea complexa a cadrului didactic, care presupune:

• prezentarea unui material concret si/sau verbal: date, informatii,evenimente, modele materiale, modele ideale etc.;
• organizarea si conducerea unor activitati in care sa se valorifice materialul concret si verbal oferit;
• acordarea de sprijin elevilor pentru a putea observa, analiza, compara, aplica, sintetiza, abstractiza si reflecta;
• extragerea esentialului (impreuna cu elevii) si fixarea lui in notiuni, concepte; judecati, rationamente;
• operationalizarea cunostintelor elevilor, prin conceperea si rezolvarea de exercitii si probleme, de sarcini si instruire teoretice si practice, prin organizarea activitatilor de munca independenta.

Ca formă de comunicare didactică, predarea constă într-un sistem de operaţii de selectare, ordonare şi adecvare la nivelul de gândire al elevilor, a unui conţinut informaţional şi de transmitere a lui, folosind anumite strategii didactice, în scopul realizării cu eficienţă maximă a obiectivelor pedagogice.

În scoala contemporană, centrată pe elev, pentru a realiza un învăţământ formativ-educativ, predarea este în strânsă interacţiune cu învăţarea şi evaluarea, constituind un proces unitar. Scopul predării este obţinerea de rezultate, de schimbări comportamentale, care se realizează prin invăţare, rezultatele depinzând şi de modul cum s-a desfăşurat evaluarea.

Comunicarea didactică este baza pe care se desfăşoară procesul de predare. Prin comunicarea didactică se realizează interacţiunea profesor -elev, precum şi anumite tipuri de relaţii care influenţează procesul de predare: relaţii de schimb informaţional, de influenţare reciprocă, de cooperare, de preferinţă sau respingere a emiţătorului de mesaj didactic. În acest caz, prin diferitele tipuri de feed-back are loc reglarea şi autoreglarea procesului de predare.

Predarea este o activitate de organizare şi conducere a situaţiilor de învăţare, realizându-se prin: precizarea obiectivelor-cadru, a obiectivelor de referinţă, a conţinuturilor, a strategiilor şi a metodelor de învăţare.

Modele ale predarii

Cunoscand diverse modele ale predarii educatorul poate utiliza numeroase posibilitati de optimizare a predarii si invatarii.

I. Modelul comportamental al lui E. P. REESE

Prin structura lui functionala modelul cere:

• indicarea obiectivelor predarii cu precizarea performantelor, a comportamentului final;
• precizarea nivelului operational al actiunilor, tinand seama de diferentele individuale ale elevilor in cea ce priveste asimilarea nivelului dorit al abilitatii, capacitatii de insusit;
• programarea pas cu pas a comportamentului dorit ca intariri succesive si contingente, reducerea treptata a stimulilor de control, folosirea unor intariri intermitente, identificarea constienta a obiectivelor;

II. Modelul metodic al lui Th. F. Gilbert

- are elemente comune cu cel al lui Reese;
- se distinge prin analiza sistematica a deprinderilor cognitive sau motorii si prelucrarea lor pedagogica in termeni de performanta;
- modelul consta in:

• analiza sarcinii;
• elaborarea prescriptiilor de invatare;
• elaborarea planului (profesorul stabileste strategiile particulare in raport cu programa).

- modelul se aseamana cu acela al invatamantului programat;
- pune accentul pe realizarea integrala a unui continut de invatare apreciat ca valoare de insusi subiectul invatarii; ofera o viziune integrala asupra cunoasterii, cuprinzand si unitatea dintre cunoastere si actiune.

III. Modelul operatiilor logice (de B: D. Smith)

- in cazul acestui model, predarea se reprezinta ca un sistem de sarcini si actiuni orientate diferentiat spre elevi pentru a le favoriza invatarea;
- sistemul cuprinde:

•elemente de strategie didactica ce definesc conduita didactica generala a profesorului precum si modul propriu in care acesta rezolva problemele predarii;.
• elemente de tactica didactica traduse prin comportamentele concrete, subordonate insa cuvintelor de ordin strategic; se grupeaza in episoade, momente ale comunicarii pedagogice (ex. relatia intrebareraspuns) si operatii logice (multe din actiunile profesorului: definire, clasificare, comparare, evaluare, explicare etc.).

- predarea tine seama de trei categorii de variabile:

1. independente: definesc comportamentul profesorului indeosebi prin actele sale, prin operatiile logice.
2. dependente: apartin personalitatii elevului si realizeaza schema variatiilor independente.
3. intermediare: imbina caracteristicile celorlalte doua categorii.

IV. Modelul cognitiv categorial

- modelul functioneaza prin operatiile gandirii, acestea fiind prezentate pe baza conceptiei lui Guilford:

• proces cognitiv-memorie;
• gandirea convergenta;
• gandirea evaluativa (foloseste judecatile de valuare);
• gandirea divergenta;
• rutina nu se leaga direct de procesele gandirii, ci mai degraba de conducerea si atitudinea in clasa.

V. Modelul Taba

- porneste de la procesele logice implicate de activitatea elevilor si foloseste trei tipuri de sarcini cognitive realizabile de catre elevi, adecvate obiectivelor predarii: formarea conceptelor, generalizarea si inferarea prin interpretarea datelor, aplicarea principiilor si faptelor cunoscute pentru a explica si prezice noi fenomene.

VI. Modelul Turner:

- se bazeaza pe elementele cognitive si operatiobnale definitorii pentrru competenta profesorului;
- se distinge prin anumite idei interesante:

• predarea este o forma de comportament „problem-solving“ (rezolvarea de probleme);
• insusirea capacitatilor de „problem-solving“ de catre profesor presupune instruirea, antrenamentul si experienta;
• capacitatile respective se identifica ca performante ale profesorului si se convertesc in sarcini de invatare pentru elevi;
• predarea implica performante si ale elevilor.

- se remarca in acest model importanta exercitiului si antrenamentul in procesul predarii.

Exista si modele:

- bazate pe programare si simulare;
- ale programarii liniare, ramificate si al programarii criteriale;
- bazate pe algoritmi;
- interactionale, centrate pe interactiunile dintre educator si elevi.

VII. Modelul lui Flanders:

- definit prin influenta directa ori indirecta a profesorului asupra clasei.

VIII. Modelul interactional al lui A. Bellack si J. R. Davitz:

Este cunoscut pe sase categorii de semnificatii:
a. semnificatia pedagogica:

• - structurarea;
• - solicitarea;
• - raspunsul;
• - reactia.

b. semnificatia de continut
c. semnificatia de continut logic:
- procesul analitic:

• definirea;
• interpretarea.

- procesul empiric:

• enuntarea de fapt;
• explicarea.

- procesul evaluativ:

• exprimarea de opinii;
• justificarea.

d. semnificatia instructionala:

- lectia;
- materialul;
- persoana;
- procedeul;
- formularea;
- procesul logic;
- actiunea generala;
- actiunea vocala;
- actiunea fizica;
- actiunea cognitiva;
- actiunea afectiva;
- mecanismul limbii.

e. semnificatia instructiv-logica:
- procesul analitic:

• definirea;
• interpretarea.

- procesul empiric-enuntarea faptului, justificarea, aprecierea enunturilor de metacomunicare (hotarate, ingaduitoare, repetata, de clasificare, neingaduitoare, negativa etc).

f. semnificatia afectiva:

• valenta (placut-neplacut);
• forta (puternic-slab);
• activitatea (activ-pasiv).

Eficienţa predării creşte dacă elevii sunt angajaţi în elaborarea cunoştinţelor şi dacă metodele sunt îmbunătăţite, în funcţie de informaţiile primite prin feed-back.

Stilurile de predare

Ideea de „stil de predare", inclusiv de „stilistică didactică" constituie o cucerire relativ recentă în teoria instruirii. Ea s-a impus, câştigând amploare şi profunzime, în ultimele decenii, datorită multiplelor semnificatii teoretice şi practice pe care stilurile prezintă. Şi anume, acestea:

• reprezintă o formă de manifestare a originalitălii în activitatea didactică;
• au o valoare strategică, inspirând alegerea şi utilizarea preferentială a unor strategii. In cadrul unui stil se pot pune în actiune mai multe tipuri de strategii, ceea ce facilitează adaptarea instruirii la stilurile cognitive dominante la elevi. Altfel, pot să apară dezarmonii de natură să creeze dificultaţi în invatare, perturbări şi chiar unele blocaje;
• imbogatesc, practica şcolară, introduc variatie, favorizând o activitate mai vie, mai nuantata în clasă;
• induc comportamente variate de invaţare si cotribuie la modelarea stilurilor de munca intelectuala la elevi;
• o utilizare preferenţiala de stiluri poate sa semnaleze schimbari vizibile in sistemul de valori ce ghideaza activitatea cu elevii, noi direcţii în practica şcolară capabile să angajeze în mai mare masura gandirea şi imaginaţia, inventivitatea şi creativitatea, să faciliteze depăşirea mai rapidă a unui eventual didacticism arid şi stereotip;
• sugerează interpretarea predării drept abilitatea profesorului de a se comporta utilizând diferite stiluri educationale în vederea atingerii obiectivelor.Ceea ce ar putea să însemne că stilurile devin o necesitate în susţinerea unei prestaţii didactice de calitate şi eficienţă;
• pot scoate la iveală şi supune verificării noi tipuri de competenţe pedagogice ceea ce ar putea să contribuie la lărgirea bazei teoretice a formării profesional iniţiale şi continue a personalului didactic.

În general, studiul stilurilor şi al factorilor care le generează imbogăţeşte percepţia noastră despre procesul de invăţământ, ne ajută să inţelegem mai bine orientările şi direcţiile noi ale dezvoltării calitative a invăţamântului. Pornind de la stilurile aplicate se poate ajunge la aprecierea mai justa a valorii actului de predare.

Ca orice stil personal, stilul de predare al profesorului asigura un caracter personal al predarii, orienteaza predarea prin trasaturi permanente, are valoare metodologica, operationala pentru situatiile problematice ale predarii – invatarii. Stilul imprima pecetea personalitatii in rezolvarea problemelor, in orientarea evolutiilor.

În functie de axarea activitatilor didactice fie pe rolul „dominant al profesorului“, fie pe activitatile grupului distingem:

- stilul de conducere autoritaritarista:

• hotararea si promovarea de catre profesor a tuturor tacticilor predarii, a modalitatilor de lucru, a tehnicilor si etapelor activitatii care sunt comunicate si dirijate efectiv de catre el;
• profesorul structureaza timpul, initiativele nu sunt incurajate si nici admise;
• profesorul isi asuma o responsabilitate foarte mare in predarea si in dirijarea mersului invatarii, il lauda ori il critica; el recompenseaza ori sanctioneaza atitudinile si rezultatele instruirii elevilor, si se mentine la o anumita distanta de grup.

- stilul definit prin conducerea democratica conditioneaza folosirea posibilitatilor de participare a elevilor, a initiativei si experientei acestora; perspectiva si liniile de desfasurare a activitatii de predare-invatare se definesc si decid prin cooperare si conlucrare cu elevii; aceasta inseamna ca stilul profesorului se distinge prin faptul ca el elaboreaza si propune mai multe variante de predare-invatare, elevii avand posibilitatea sa aleaga; elevii au libertatea sa se asocieze cu cine doresc pentru a rezolva anumite sarcini si probleme ale invatarii; profesorul prezinta criteriile comune de apreciere, de laudare, de criticare pe care le respecta in comun cu elevii; el se comporta, intr-un fel, ca un membru al grupului;

- stilul definit prin „laissez-faire“ exprima un educator care se remarca prin „roluri“ pasive, prin indiferenta ori minimalizarea fenomenelor semnificative in procesul instruirii; accepta deciziile elevilor; el considera ca intotdeauna este suficient ce preda, cat preda si cum preda, fiind sigur ca elevii inteleg, acordandu-le insa ajutor la cererea lor; au un minimum de initiativa in cea priveste formularea unor sugestii.

Efectele celor trei stiluri difera: multe comportamente de invatare mecaniciste, de tip executorii disponibilitati spre agresivitate si rabufniri (- 1); (- 2) ofera rezultate mult mai aceptabile din punct de vedere social, dar produce si rezultate superioare pe plan didactic. Nu este insa concludent pentru toate situatiile. Conducerea democratica poate furniza mentalitatea de participare voluntara, constiinta caracterului facultativ al sarcinilor invatarii; stilul „laissez-faire“ este cel mai deficitar: nivelul scazut al aspiratiilor si exigentelor pedagogice ale predarii, lasarea procesului didactic sa mearga de la sine nu poate avea decat rezultate slabe in invatare si in conduita.

În fine, o şcoala care se pretinde a fi modemă nu îşi mai poate permite să perpetueze stiluri anacronice, neperformante.

Stilurile de predare nu se identifică, totuşi, cu stilurile de conducere ale clasei de elevi, de relationare profesor-elevi. Sunt de retinut, aşadar, stilurile:

• academic sau discursiv (centrat pe transmitere, comunicare)/euristic (axat pe stimularea căutării, experimentării, cercetării, descoperirii, de participare cot la cot cu cei care invată);
• raţional (bazat pe argumentatie ştiintifica şi evaluare sistematica, pe deliberare logică într-o perspectivă temporară aşteptată)/intuitiv (axat pe intuitie, imaginatie, pe cunoaşterea de sine, emotională, pe spontaneitate, măiestrie pedagogică, cu sentimentul prezentului);
• inovator (cu deschidere spre nou, spre inventie, creatie, originalitate, ingeniozitate)/rutinier (rigid, cu inclinatie spre repetitie, fără altă reflectie sau punere în chestiune, având ca pretext experienta proprie);
• informativ/formativ (centrat pe dezvoltarea personalitătii elevilor, făcând continut un instrument de exersare a gândirii specifice domeniului, valorifica maximal potentialul educativ al continutului);
• productiv (bazat pe gândire divergentă, critic, producere de nou)/reproduc(confomist, dogmatic, de imitatie);
• profund\superficial;
• independent (cu initiativă, întreprinzător, depăşeşte dificultătile, nu simte nevoia de ajutor)/dependent (analiza greoaie a situatiei);
• expozitiv/socratic (cu preferintă pentru dialog);
• descriptiv/dialectic;
• analitic/sintetic;
• autoritar (centrat pe dirijare riguroasă)/centrat pe autonomie (independenta conferită elevilor, pe spontaneitatea lor);
• imperativ (exigent)/indulgent (nivel scăzut de exigentă);
• afectiv sau empatic(apropiat, cald, atitudine empatică)/distant (rece, rezervat, autoritar);
• autocontrolat sau autocenzurat (calculat întru toate, metodic)/spontan (impulsiv, dezorganizat);
• solitar(prefera munca de unul singur)/de echipă (lucrează în cooperare cu colegii);
• axat pe profesor/axat pe elev;
• elaborat/neelaborat (spontan);
• motivant (compensatoriu, răsplăteşte eforturile, performantele, lauda)/ nemotivant (nu stimulează curiozitatea, interesul, pasiunea, aspiratiile);
• vechi (cu inclinatie spre forme standardizate)/nou (situat în actualitatea pedagogică, dovedeşte flexibilitate, adaptabilitate la schimbări);
• previzibiI \imprevizibil

Mosston distinge un număr de 11 stiluri didactice frecvent utilizate, ordonate după cum urmează:

• Stilul de comandă sau directiv, bazat pe autoritatea profesorului care comanda succesiunea activitătilor; sau activitătile sunt impuse, în totalitate, prin intermediul programării (a programelor-nucleu);
• Stilul practic (bazat pe o explicatie precisă, apoi pe o executie prin imitatie din partea subiectului);
• Stilul de reciprocitate (bazat pe evaluarea reciproca, după criterii pregătite de profesor, ca în cazul activitătii în echipă, a invatării în perechi);
• Stilul de autocontrol (cu accent pe autonomia subiectului şi capacitătile sale de autoevaluare);
• Stilul de incluziune (de includere a elevului în îndeplinirea unor sarcini de niveluri diferite, el fiind acela care decide la ce nivel se poate implica);
• Stilul centrat pe descoperirea dirijată;
• Stilul centrat pe descoperirea convergentă (menit să conduca la descoperirea solutiei unei probleme, la formularea unei concluzii prin rationament si gândire critică);
• Stilul centrat pe activitate divergentă, ce conduce gândirea pe traiectorii necunoscute, neobişnuite, spre solutii inedite, spre creativitate;
• Stilul bazat pe proiectarea programului individual (personal);
• Stilul initiat de cel care invată (acesta având posibilitatea sa initieze experienţe proprii, sa le proiecteze, să le exceute şi să le evalueze);