Tema 4 - Definitivat

(la fel cu Tema 4, Gr II, programa noua, mai putin Mediile educationale)

IV. Educabilitatea: concept, factori (ereditatea, mediul, educaţia, omul insusi/sinele). Teorii fundamentale (ereditarismul, ambientalismul, epigenetismul piagetian). Mediile educationale.

1.Educabiliatea : concept, factori (ereditatea, mediul, educatia, omul insusi/sinele)
2.Teorii fundamentale (ereditarismul, ambientalismul, epigenetismul piagetian)
3.Mediile educationale

1. Educabilitatea: concept, factori (ereditatea, mediul, educaţia, omul insusi/sinele)

Caracteristică esenţială a fiinţei umane şi categorie pedagogică distinctă, educabilitatea s-a bucurat de atenţia majorităţii cercetătorilor din domeniul ştiinţelor educaţiei, fiind defintă drept :

• „capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a realiza, pe această cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate."
• „ansamblul posibilităţilor de a influenţa cu mijloace educative formarea personalităţii fiecărui individ uman, în limitele psihogenetice ale speciei noastre şi a particularităţilor înnăscute care conferă fiecăruia individualitatea sa genetică."

În sensul cel mai larg aproximăm educabilitate ca desemnând „capacitatea (umană – n.n.) posibilă de a educa şi a fi educat“. Ea este valorizată, evident, numai într-o relaţie de tip educaţional, – relaţie care implică acţiunea conjugată a mai multor categorii de elemente subiective şi obiective.

În psihopedagogie se asociază termenului „educabilitate“ şi următoarea conotaţie: „potenţialul de formare umană sub influenţa factorilor de mediu sau educaţionali“.

Aproximativ acelaşi sens conferă educabilităţii E.Păun susţinând că reprezintă „disponibilitatea (sau capacitatea) omului de a fi receptiv la influenţele educative (organizate sau nu) şi de a realiza, pe această cale, acumulări progresive ce se vor concretiza în comportamentul său socio-individual“.

Se poate reţine faptul că indiferent de multitudinea modalităţilor de definire, educabilitatea reprezintă o însuşire specifică fiinţei umane. În acest sens Kant susţinea, că singur omul este educabil, pentru că poartă in el posibilitatea dea fi altul decât este. Omul este perfectibil şi perfectibilitatea este condiţia sine qua non a educaţiei.

Tipuri de educabilitate

În literatura de specialitate se face distincţia între două tipuri de educabilitate: educabilitatea manifestă şi educabilitatea latentă. Deşi sunt strâns legate între ele, cele două tipuri de educabilitate prezintă unele particularităţi specifice.

• Educabilitatea manifestă se referă la ceea ce poate realiza efectiv individul în contextul limitelor impuse de educaţia instituţionalizată prin intermediul examenelor de selecţie. În general, se consideră că educabilitatea manifestă a copilului este strâns legată de educabilitatea sa latentă, de potenţialul său de învăţare şi dezvoltare.
• Educabilitatea latentă se referă la potenţialul de învăţare al individului, la capacitatea sa de a învăţa cum să facă faţă unor situaţii concrete. Din această perspectivă majoritatea psihologilor şi pedagogilor resping ideea după care ,, capacitatea manifestă este un test real al capacităţii latente de învăţare şi nu mai consideră că esenţa educaţiei constă în achiziţionarea de conţinuturi”.

Considerând – fie şi la nivel general deocamdată – ansamblul complex de elemente de care depinde educabilitatea fiinţei umane, putem accepta ca fiind o evidenţă faptul că această capacitate/disponibilitate de a fi educat sau a se (auto)educa comportă o variabilitate foarte mare; din acest punct de vedere există persoane educabile în diferite grade.

Pentru educatori, pentru profesori este foarte important să cunoască dacă persoana (de educat) se încadrează în categoria semieducabililor (cu deficienţe recuperabile sau compensate parţial)
sau chiar cea a ineducabililor (persoane caracterizate prin incapacitate psihofizică generală, gravă şi definitivă) .

Fără îndoială că factorii externi educatului sunt – în fond – la fel de importanţi. Să reţinem deocamdată că în fond educabilitatea este „un ansamblu de şanse – de a fi eficient ca educator şi de a profita de relaţia educaţională ca educat“ .

Analiza relaţiei educabilitate – educaţie poate porni de la aproximarea terminologică formulată pentru „educabilitate“ de către S. Cristea. El o consideră „o caracteristică esenţială a personalităţii umane care desemnează capacitatea acesteia de dezvoltare pedagogică progresivă, permanentă continuă“.

Pare evidentă implicaţia: educaţia presupune educabilitatea (nu însă invers). Din această generalitate se pot desprinde particularizări pentru relaţiile graduale ale implicaţiei. Spre exemplu: cu cât educabilitatea este mai mare cu atât şansele cresc (cel puţin teoretic); cu cât educabilitatea este mai problematică cu atât complexitatea (şi dificultatea) actelor educative – e de presupus că – va fi mai mare.

Pe de altă parte, relaţia educabilitate – educaţie (act educativ) poate fi gândită şi în termenii unei circularităţi permanente: prin educaţie (care presupune, cum am arătat – o potenţială educabilitate) gradul de educabilitate ar trebui să crească (cel puţin în sensul deschiderii spre educaţie, lărgirii disponibilităţii pentru educaţie).

În psihopedagogie se asociază termenului „educabilitate“ şi următoarea conotaţie: „potenţialul de formare umană sub influenţa factorilor de mediu sau educaţionali“ . Aproximativ acelaşi sens conferă educabilităţii E.Păun (dintr-o perspectivă sociopedagogică) susţinând că reprezintă „disponibilitatea (sau capacitatea) omului de a fi receptiv la influenţele educative (organizate sau nu) şi de a realiza, pe această cale, acumulări progresive ce se vor concretiza în comportamentul său socio-individual“.

Educabilitatea reprezinta problematica generala a dezvoltarii psihice, putând fi definita drept capacitate si disponibilitate a omului de a recepta influentele externe, sau ca potentare a capacitatii omului de a fi receptiv la educatie

Factorii educabilitatii

1. ereditatea
2. mediul
3. educatia
4. omul insusi/sinele

1.Ereditatea

Pedagogia contemporană acceptă că reditatea este un prim factor care intervine în determinarea dezvoltării psihologice. Ereditatea este un fenomen de natură biologică ce constă în transmiterea de la părinţi la urmaşi a unor însuşiri morfofuncţionale, cu ajutorul codului genetic. Codul genetic este un sistem de înregistrare în compoziţia nucleului şi citoplasmei din celulele organismului a unor informaţii privind caracteristicile ce urmează să fie transmise urmaşilor. Sistemul este identic pentru toate organismele; informaţia genetică transmisă este diferită în funcţie de specia, familia, părinţii cărora le aparţine individul.

Pe cale ereditară se transmit :

• caracteristici ale speciei ( Ex. constituirea anatomofiziologică specifică, tipul de metabolism etc.)
• caracteristici ale familiei căruia îi aparţine subiectul (pigmentaţie, compoziţie chimică a sângelui s.a.);
• caracteristici ale părinţilor (caracteristici funcţionale ale analizatorilor, particularităţi ale motricitătii, memoria brută, temperament, inteligenţă s.a.).

Există :

1. ereditate generală, a speciei, ce se transmite genetic (de exemplu: bipedismul, conformaţia corporală, elemente generale legate de structura şi funcţionarea analizatorilor etc.)
2. ereditate specială, ce presupune transmiterea anumitor caractere individuale urmaşilor.

Trebuie observat faptul ca mostenirea ereditară se referă mai degrabă la un complex de predispozitii, decât la o transmitere a însuşirilor antecesorilor. De exemplu, anumite caracteristici funcţionale ale analizatorului auditiv, nu reprezintă condiţia suficientă pentru ca un copil sa se afirme ca un talent muzical, fiind nevoie de identificarea acestor predispoziţii şi de o stimulare educativă adecvată. Altfel, nedescoperită şi needucată, moştenirea ereditară rămâne un potenţial nevalorificat. In plus, aceleaşi predispoziţii ereditare pot fi valorificate în mod diferit: de exemplu o bună motricitate poate sta la baza obţinerii unor performante deosebite în domeniul sportului, dar la fel de bine conditionează reuşita în arta coregrafică, sau în profesii care presupun fine coordonări ale mişcărilor.

Nu există particularităţi psihice ale unei persoane despre care să se poată afirma că ar fi în intregime determinate ereditar. De exemplu, cercetările pe gemenii monozigotici, cu potenţial ereditar prezumat identic, dar pe care viata i-a separat de la vârste foarte mici şi i-au făcut sa trăiască în medii sociale diferite, au scos în evidenţă că la vârsta maturităţii, atunci când au fost supuşi unor teste de inteligenţă, au obţinut scoruri care se situau la nivele apropiate, dar nu identice. In consecinţă nu se pune problema care dintre însuşirile psihice ale unui om sunt în întregime datorate eredităţii şi care sunt datorate influenţelor mediului si educaţiei. Ar fi ca şi cum s-ar discuta dacă aria unui romb depinde de înălţimea lui sau de lăţimea pe care o are. In mod similar, dezvoltarea psihică este determinată de mai mulţi factori şi se pune doar problema măsurii în care intervin unii sau alţii din aceşti factori.

Trebuie precizat că fiinţa umană poate depăşi limitele unei eventuale mosteniri ereditare mai puţin favorabile pentru realizarea performantă a unei anumite activităţi. Prin motivaţie, voinţă, determinare o persoană poate să compenseze, într-o anumită măsură, absenţa unor calităti cu alte calităti, la fel cum este posibil ca o altă persoană, cu o mostenire genetică favorabilă, să obtină performanţe mai scăzute într-un domeniu pentru care are înclinaţii native, dar de care nu se simte atras, nu perseverează, nu exersează etc. Moştenirea ereditară nu poate fi aşadar considerată o predeterminare biologică fatală a dezvoltării viitoare a unei persoane în planul psihologic. Ea face doar ca învătarea să se producă mai uşor în anumite domenii, reuşitele să fie obtinute cu mai puţin efort, iar nivelul performanţelor posibil de atins în urma unei educaţii adecvate să fie foarte înalt.

Să ne imaginăm doi înotători care au de parcurs aceeaşi distanţă. Unul însă trebuie să înoate împotriva curentului apei, celălalt, purtat de cursul apei. Si unul şi celălat vor parcurge distanţa: primul depunând mai mult efort, cu voinţă, mai încet; celălalt, cu mai puţin efort, mai repede şi cu resurse de a ajunge încă şi mai departe. Lucrurile se petrec în mod similar cu cei mai puţin dotaţi pentru un domeniu, dar hotărâti, sau cu cei pe care o moştenire ereditară favorabilă îi poate purta spre realizări deosebite, căci le va înlesni eforturile de învăţare.

Ereditatea este esenţială în orice proces formativ (de instruire – educare a individului).

Exemplificăm sumar doar:

• capacitatea senzorio-perceptivă depinde de particularităţile anatomo-fiziologice ereditare şi înnăscute ale analizatorilor;
• memoria, depinde de însuşirile biofizice şi biochimice ale celulei nervoase, de însuşirile acizilor nucleici (mai ales ARN) precum şi alte elemente determinate de particularităţile SNC;
• inteligenţa – ca predispoziţie (în dimensiunea ei aptitudinală) e determinată genetic.
• formula temperamentală individuală se bazează pe biotipul determinat de sistemul cerebro-spinal, cel neurovegetativ, cel endocrin şi metabolism.
• kinestezia ca şi capacitate potenţială, este dependentă de particularităţile biofizice ale materiei osoase, ale fibrelor musculare şi nervoase.

Dacă în ceea ce priveşte particularităţile analizatorilor şi ale SNC, evidenţa condiţionării genetice este indiscutabilă iar implicaţiile asupra educaţiei sunt relevate, în raport cu sistemul instinctual problemele sunt mai complicate. Cu toate acestea, s-a dovedit că instinctele – deşi relativ rezistente la schimbare – nu au caracter fatal şi invariabil la om; ele pot suferi transformări calitative sub influenţa structurilor psihice superioare, a condiţiilor e mediu (în sensul general al termenului) şi a educaţiei.

Astfel instinctul de explorare, curiozitatea, trebuinţele de varietate şi nou, nevoia interioară de satisfacţie/plăcere/bucurie sunt fundamentale în formarea – dezvoltarea capacităţii de creaţie.

Câteva aspecte privind condiţionarea genetică a evoluţiei personalităţii:

• fondul genetic limitează acţiunea factorilor educaţionali dar nu o anulează;
• ereditatea induce predispoziţii ale proceselor psihice structurate nu procesele şi trăsăturile psihice;
• aceste predispoziţii sunt polivalente iar „polivalenţa acestor date ereditare constituite premisa biologică a educaţiei şi educabilităţii (de aceea – în acest sens, dar numai în acest sens – se poate spune că educabilitatea este înnăscută)“ ;
• în educaţie e important că receptivitatea maximă la influenţele educative este programată genetic pentru anumite perioade ale vieţii.

Aceste observaţii sunt premise teoretice de la care trebuie să pornească orice act educaţional. Deci, prin ereditate „se transmite îndeosebi capacitatea individului de a reacţiona plastic la influenţele mediului“.

2.Mediul

În sens general mediul include toţi factorii naturali, artificiali şi socio-umani (socioculturali) care pot influenţa individul; „mediul şi individul constituie două entităţi corelative cu funcţii complementare, prima oferind posibilităţi nelimitate pentru acţiunea celeilalte, iar aceasta îmbogăţind şi diversificând componentele celei dintâi“ .

Din punct de vedere al teoriei educaţiei interesează că acest mediu poate fi considerat „mediu educaţional“ (în sens larg); el poate fi potrivit ca mediu pedagogic care include „ansamblul factorilor naturali şi sociali, materiali şi spirituali angajaţi în activitatea de formare – dezvoltare a personalităţii umane conform unor obiective stabilite în mod explicit şi/sau implicit la nivelul comunităţii educative naţionale, teritoriale, locale“ .

A delimita strict influenţele acestui mediu asupra personalităţii, pe dimensiunile fizică (naturală), socială, culturală etc. este destul de dificil. În mod real, interferenţele, interinfluenţele, interacţiunile sunt atât de puternice, inerente, încât decelările nu-şi au adesea sensul. Nuanţând însă putem sublinia câteva aspecte referitoare la ceea ce în literatura de specialitate se desemnează prin sintagma „medii educaţionale“.


Mediul , ca factor al educabilităţii, poate fi analizat din două perspective:

• determinările provenite din partea mediului natural;
• determinările din partea mediului social.

Omul se află sub influenţa acestor tipuri de mediu. Mediul natural şi ecologic influenţează dezvoltarea şi sănătatea omului prin climă, relief, radiaţii şi poluare. Mediul socio-cultural permite umanizarea şi socializarea individului prin asigurarea condiţiilor materiale, de civilizaţie şi cultură, prin relaţiile inter-umane, instituţii, ideologii, tradiţii, concepţii, stiluri de viaţă etc.

Mediul natural (fizic ,mediul natural si ecologic)- totalitatea condiţiilor bioclimatice (relief, climă, faună, floră etc.) în care se naşte si trăieşte un subiect uman- influenţează indirect dezvoltarea psihică a oamenilor, prin problemele adaptative pe care le creează, prin ocupaţiile pe care le favorizează şi care îi obligă să-si dezvolte anumite capacităţi şi abilităţi.

Influenţele acestui mediu devin din ce în ce mai puţin observabile direct, dar ele există.

Dacă iniţial mediul fizic a determinat diviziunea socială a muncii şi implicit, influenţele educaţionale derivate, astăzi problemele legate de degradarea echilibrului ecologic conduc spre „noile educaţii“ (educaţia ecologică şi pentru mediu, educaţia nutriţională etc.). Mediul fizic acţionează corelativ cu cel social, prin intermediul lui cel mai adesea.


Cercetările de până acum nu au putut pune în evidenţă existenţa unor influenţe directe ale mediului natural asupra dezvoltării structurilor psihice individuale. Prejudecăţi, cum ar fi acelea că, de exemplu, o climă foarte caldă determină o inteligenţă scăzută, sunt fără nici un temei stiinţific. In toate zonele climatice ale planetei există oameni foarte inteligenţi şi mai puţin inteligenţi. Doar atunci când un înalt grad de poluare a mediului natural produce mutaţii genetice la nivelul organismului, se poate vorbi de o influenţă directă a mediului natural asupra dezvoltării psihice a oamenilor.

Mediul social (mediul social-global şi psihosocial)

Mediul social include condiţiile sociale în care vieţuieşte individul (elementele economice, politice, culturale, relaţionale şi grupale, instituţionale, organizaţionale, ideologice etc.). Cum caracteristic speciei umane este faptul că achiziţiile se fixează nu doar în modificări organice ci şi (mai ales) în fenomenele culturale, este evidentă importanţa influenţelor educative sociale. Sunt cercetători care susţin că acestea sunt preponderente întrucât ele umanizează.

„În raport cu ereditatea, acţiunea mediului nu este transformatoare, ci mai degrabă modelatoare – permisivă sau restrictivă – dar cu un rol considerabil de stimulare şi amplificare a dispoziţiilor genetice. Acestea sunt „deschise“ influenţei modelatoare a mediului socio-cultural“.

Mediul social poate influenţa direct dezvoltarea psihică a oamenilor. Se poate opera o distincţie între mediul social restrâns al unei persoane (familia, grupul de prieteni, colegi, vecini etc) şi mediul socio-cultural în sens larg, caracteristic pentru societatea în care trăieşte un subiect uman.

Mediul social restrâns influenţează evoluţia psihologică a unei persoane prin tot ceea ce subiectul preia de la părinţi şi din familie cu privire la modalitătile de comportare, aspiraţii, atitudini, valori. Multe dintre gusturile, opiniile, atitudinile unei persoane sunt influenţate de grupurile de prieteni, de colegi pe care le frecventează.

Mediul socio-cultural în sens larg influenţează posibilităţile de acţiune transformatoare ale subiectului uman prin instrumentaţia socială pe care i-o pot oferi cultura şi civilizaţia unei epoci: limbă, ştiinţă, tehnologie, unelte, mijloace tehnice etc. De exemplu, posibilităţile de acţiune transformatoare asupra mediului de care au dispus membrii unei societăţi primitive au fost mult mai mici în comparaţie cu cele de care dispune o persoană care a avut şansa să se nască în mijlocul unei societăţi cu un înalt grad de evoluţie al ştiinţei si al civilizaţiei ( prin uneltele, cunoştinţele pe care le găseşte deja create el poate vindeca boli, sfredeli munţi, învinge gravitaţia etc). Faptul de a te naşte într-o societate cu un înalt grad de cultură şi civilizaţie nu este, prin sine însuşi, de natură să confere superioritate posibilităţilor de acţiune transformatoare ale unui subiect uman. De pildă, în societăti cu o civilizaţie extrem de avansată pot exista oameni care nu au făcut prea mari eforturi de a-şi însuşi instrumentaţia socială a epocii lor, motiv pentru care au un nivel de cultură extrem de scăzut, în comparaţie cu ceea ce le-ar putea oferi societatea în care trăiesc. Omul nu se poate elibera de servituţi naturale şi sociale decât printr-un efort conştient de cunoaştere a legilor obiective care guvernează natura şi societatea, prin intrarea în posesia unor mijloace de acţiune care să-i permită emanciparea lui treptată de asemenea servituţi. Cunoştinţele şi mijloacele sale de acţiune depind de bogăţia instrumentaţiei sociale pe care i-o oferă societatea în care trăieşte. Insuşirea acestei instrumentaţii sociale se realizează prin intermediul educaţiei.

În ceea ce priveste rolul mediului în dezvoltarea psihica a individului, subliniem aspectele cele mai importante:

• Mediul reprezinta factorul care transforma potentialul ereditar în componenta psihica reala;
• Mediul umanizeaza fiinta si functiile sale biologice;
• Mediul nu actioneaza direct asupra dezvoltarii, ci ofera circumstantele si oportunitatile pentru dezvoltare (împrejurarile si conditiile de viata, informatiile si modelele de conduita, prilejurile de comunicare si schimburile afective cu ceilalti semeni).

În dezvoltarea psihica a individului, importanta nu este doar simpla prezenta sau absenta a factorilor de mediu, ci, îndeosebi, masura, maniera si rezonanta interactiunii dintre acesti factori si individ.

Actiunea factorilor de mediu poate fi simultana sau succesiva, astfel ca interactiunea lor poate genera doua categorii de consecinte: o dezvoltare fara probleme, daca actiunea acestor medii este convergenta si pozitiva; blocaje majore în dezvoltare daca actiunea mediilor este divergenta (situatia conflictului valoric între mediul familial si cel scolar).

Mediul trebuie considerat ca un bun inestimabil de patrimoniu al omului. El trebuie conservat, protejat, îmbunătăţit în legătură cu tot ceea ce este favorabil vieţii omului, prevenindu-se sau înlăturându-se tot ceea ce reprezintă poluare a lui. Asigurarea purităţii mediului implică educaţia, cea care instruieşte şi formează oameni, care să prevină şi la nevoie să înlăture orice situaţie poluantă, fie că este vorba de mediu natural, fie de cel social.

Deoarece contributiile ereditatii si mediului sunt necesare dar nu suficiente, în procesul dezvoltarii depline a fiintei umane este determinanta contributia singurului mediu cu valente exclusiv pozitive – mediul educational.

Mediul social acţionează prin intermediul diferiţilor factori educaţionali (familia, şcoala, instituţii şi organizaţii culturale (şi/sau educative), mass media etc.), neomogen (influenţele pot fi spontane sau organizate) dar acţionează fundamental.

Prin urmare, principalele medii educaţionale sunt: familia, şcoala, instituţiile de ocrotire socială, instituţiile extraşcolare culturale, mediul şi comunitatea profesională, comunitatea religioasă, extracomunitatea, comunitatea naţională şi cea internaţională. În măsura în care aceste medii circumscriu paliere instituţionalizate, ele reprezintă şi factori educaţionali.

3.Educatia

In raport cu natura originară (dependentă de ereditate), educaţia înseamnă influenţare selectivă, care vizează dezvoltarea anumitor caracteristici umane, ce vor permite individului să participe la efortul colectiv de satisfacere a acelor trebuinţe si realizarea acelor idealuri, considerate dezirabile.

De exemplu, pornirile naturii umane care sunt în contradicţie cu valorile spre care se orientează la un moment dat umanitatea nu vor fi stimulate prin educaţie. Posibilitatea unor asemenea porniri negative de a se transforma, din caracteristici potenţiale, în însuşiri de personalitate sunt astfel diminuate.

Teza de largă circulaţie potrivit căreia educaţia îndeplineşte rolul de factor conducător în dezvoltarea personalitătii unui om, trebuie să fie interpretată în sensul că, în cazul omului, această dezvoltare este influenţată de propriile sale opţiuni valorice. Fiinţa umană are capacitatea de a acţiona transformator nu numai asupra mediului natural înconjurător, ci-dacă este nevoie– chiar asupra propriei sale fiinţe. Intreg potenţialul biologic (ereditar) disponibil va fi activat pentru a-şi dezvolta acele capacităti adaptative considerate necesare (valoroase) de către individul însuşi. Din tot ceea ce îi oferă cultura şi civilizaţia epocii în care trăieşte (mediul social), el va selecţiona doar ceea ce consideră că este în acord cu trebuinţele şi idealurile sale. Acestea, la rândul lor, sunt puternic influenţate de orientările valorice existente în societatea din care face parte.

Educaţia constă tocmai în influentarea deliberată a opţiunilor valorice personale în acord cu ceea ce se consideră, într-o anumită societate, că este de dorit să fie adoptat ca ideal personal de atins.

Educatia depinde de ceilalti doi factori (ereditatea si mediul) si nu poate avea puteri nelimitate (nu poate compensa în totalitate o ereditate afectata si nici un mediu total defavorabil).

Într-o anumita masura educatia poate accelera dezvoltarea psihica prin varietatea experientelor de învatare care-si propun reducerea decalajului între capacitatile prezente ale individului si un nivel superior al acestora.

Copilul devine om social numai prin educaţie. Prin intermediul educaţiei omul îşi însuşeşte limbajul social, cultura generală şi comportamentul moral-cetăţenesc, îşi formează concepţia despre lume, îşi dezvoltă potenţialul creator şi se pregăteşte pentru integrarea socio profesională. Individul care trăieşte într-o comunitate umană beneficiază atât de o educaţie spontană, care acţionează habitudinal asupra lui, cât şi de educaţia organizată, realizată prin instituţii specializate, dintre care cea mai importantă este şcoala. Iată de ce este foarte important pentru toţi factorii educaţionali să cunoască temeinic personalitatea copilului, gradul său de educabilitate şi, pe această bază, să structureze întregul proces educaţional.

Ereditatea oferă sau nu potenţialul de dezvoltare psiho-fiziologică, mediul oferă sau nu anumite condiţii, iar educaţia dirijează, prin procesul învăţării, formarea armonioasă şi integrală a personalităţii, fiind factorul determinant al acesteia.

Prin intermediul educaţiei, individul uman îşi extinde existenţa dincolo de limitele biologice, devenind personalitate. Personalitatea este individualitatea confirmată de comunitatea socială în interiorul căreia trăieşte pentru a-i sluji sau îmbogăţi valorile.

În concluzie, dezvoltarea psihica este un proces plurideterminat, având urmatoarele particularitati:

• se sprijina pe ereditate,
• foloseste datele oferite de mediu
• este dirijata de educatie;
• se desfasoara în contextul activitatii proprii de învatare, fiind impulsionata de motivatie;
• este deplina în conditiile interactiunii optime între cei trei factori, respectiv atunci când exista o corespondenta în timp între desfasurarea programului ereditar si cantitatea si calitatea influentelor externe;
• are o traiectorie ascendenta din punct de vedere calitativ, non-lineara si imprevizibila;
• este individuala în sensul ca prezinta numeroase aspecte de diferentiere, dincolo de legile general-umane de dezvoltare;
• este sistemica, în sensul ca orice schimbare produsa într-o anumita zona va avea efecte asupra întregii dezvoltari;
• este stadiala, în sensul ca anumite perioade ale vietii se coreleaza cu schimbari cantitative si calitative specifice.

Se vorbeşte adeseori despre limitele educaţiei: biologice, sociale, pedagogice. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că posibilităţile de acţiune transformatoare ale unei persoane asupra propriei persoane şi asupra lumii exterioare- esenţa umană- pot fi limitate, în dezvoltarea lor, de potenţialul biologic disponibil, de instrumentaţia socială pe care o găseşte în cultura şi civilizaţia mediului social căruia îi aparţine, dar şi de îndrumarea propriului efort de modificare operativă a capacitătilor personale de acţiune adaptativă. Această îndrumare exprimă rolul esenţial el educaţiei : orientarea valorică a efortului personal, recomandarea modalitătilor de acţiune cele mai eficiente în raport cu scopurile urmărite şi crearea unor condiţii favorabile dezvoltării personalităţii .

Limitele educabilitatii

La nivel individual, educabilitatea poate fi limitată biologic, social şi pedagogic.

KRIEKEMANS A. consideră că se poate vorbi de o limită inferioară a educabilităţii şi de o limită superioară.

• Limita inferioară “se găseşte acolo unde este imposibil de a trezi o viaţă morală, oricât de elementară ar fi ea”.
• Limita superioară ţine de libertatea omului, care- nu este exclus- să refuze să se educe. In acest caz, “ educatorul va găsi în libertatea elevului său limita activităţii sale educative. Se poate spune că limita superioară a educabilităţii e determinată de libertatea celui care se formează.

La întrebarea dacă, în asemenea cazuri, educaţia poate atinge “nucleul existenţial” al omului, autorul consideră că acest lucru este posibil în anumite momente favorabile, mai ales momentele de “criză”, care suscită bunăvoinţa celui care se educă si dorinţa lui de a transcede. Nu înseamnă că trebuie să practicăm intenţionat o “pedagogie a crizei”, cum sugerează unii pedagogi existenţialişti. Trebuie aşteptate momentele favorabile, “momentul fertil” sau “explozia copilului”(MONTESSORI)

Limitarea socială a educabilităţii se produce atunci când mediul social în care se dezvoltă copilul nu-i oferă, de la vârsta cea mai fragedă, cele mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea propriilor sale resurse originale. De exemplu, nivelul scăzut de aspiraţie spre studii superioare din mediul familial se poate transmite copilului diminuînd disponibilitatea lui de a depune eforturi şcolare îndelungate si valorificarea superioară a potentialului său nativ superior într-un anumit domeniu. Este acea “limită superioară” a educaţiei care ţine de libertatea omului.

Limitarea pedagogică se produce atunci când copilul are neşansa de întâlni educatori care prin modul lor de acţiune reuşesc contraperformanţa de a distruge interesul copilului pentru un domeniu al cunoaşterii sau al creatiei. Este cazul, acelor elevi care declară, de exemplu, că după atâtea suferinte îndurate pentru a promova un anumit obiect de studiu, atunci când vor termina şcoala, nu vor mai pune niciodată mâna pe o carte din domeniul acela. Poate fi un alt motiv al apariţiei “limitei superioare” a educabilităţii.

4. Omul insusi/sinele

***************** de continuat

2. Teorii fundamentale (ereditarismul, ambientalismul, epigenetismul piagetian)


Relaţia ereditate-mediu-educaţie. Interacţiunea factorilor dezvoltării umane

Este uşor de dedus că personalitatea este o permanentă construcţie, rezultantă a influenţelor ereditare, sociale, educative.

Concepţia referitoare la tripla condiţionare a apărut la jumătatea acestui secol şi s-a format pe baza rezultatelor cercetării ştiinţifice.

În literatura de specialitate opiniile cu privire la dezvoltarea personalităţii acceptă existenţa a trei sau chiar patru factori care influenţează fundamental: ereditatea, mediul, homeorhesisul
epigenetic şi educaţia .

În ceea ce priveşte relaţia ereditate-mediu, interacţiunile sunt evidente. Individul posedă un genotip, unul individual şi un potenţial de formare (epigenetic) preponderent psihic. Subliniem faptul că în raport cu acest potenţial epigenetic educaţia, factorii de mediu pot acţiona cu mai mică sau mai mare libertate.

Prin urmare ereditate favorabilă asociată cu mediu favorabil generează şanse de formare/dezvoltare – cel puţin teoretic – ridicate.

Când unul dintre termenii relaţiei e deficitar, defavorizant, şansele scad în diferite grade, în funcţie de contexte concrete.

Să reţinem că „mediul declanşează şi actualizează predispoziţiile naturale, astfel încât dezvoltarea diferitelor procese şi însuşiri psihice este rezultantă a confruntării lor; se consideră că rolul mediului este mai pregnant în ceea ce este individual şi personal decât în ceea ce este tipic, care depinde mai mult de substratul ereditar transmisibil pe cale genetică“ .

Interacţiunea dintre ereditate şi mediu generează fenotipul (care redă exprimarea particulară a genotipului şi a potenţialului epigenetic în condiţii concrete de mediu) . Din „jocul“ acestor factori se formează şi dezvoltă personalităţi care se pot adapta social, se pot integra în mediul său, dimpotrivă, nu o pot face.

Relaţia ereditate-educaţie presupune o dublă implicaţie:

• deficienţele ereditare implică limitări în educaţie inducând, astfel, necesitatea unor influenţe pedagogice speciale (atât cât e posibil,uneori);
• potenţialităţile ereditare supramedii implică, de asemenea, necesitatea asistenţei educaţionale speciale; în principiu – potenţialul ereditar este stimulat printr-o educaţie adecvată.

Introducem în această relaţie factorul „homeorhesisul epigenetic“ pentru a sublinia că influenţele mediului şi educaţia corelate pe fondul ereditar sunt fundamentale. Un mediu inadecvat şi o educaţie improprie cresc riscul retardării individului. Totodată, suprainfluenţarea socioeducaţională poate duce la dereglări fizice şi/sau psihice.

În relaţia educaţie-mediu problema se pune din punctul de vedere al concordanţei/neconcordanţei influenţelor care pot genera efecte la nivelul personalităţii adesea greu controlabile sau chiar necontrolabile. Situaţia devine mai complexă dacă vom considera că unele dintre ele sunt inconştiente. Încercând să reunim într-o singură ecuaţie care, de fapt, simbolizează procesul real – vom sublinia că interdependenţele, interacţiunile lor sunt extrem de complexe.

Pentru educator este esenţial că toate aceste condiţii ale educaţiei nu pot fi separate: ele se combină, se întrepătrund. Nu putem concepe condiţia internă fără cea externă care să o ajute în
realizarea potenţialilor ei: ereditatea îşi manifestă predispoziţiile numai în condiţii concrete, externe ei. De la naştere la maturitate copilul trece printr-un proces de creştere şi maturizare care se realizează în etape succesive şi coerente, în funcţie de anumite legi ale devenirii umane:

• legea ontogenezei (dezvoltarea organismului individual repetă evoluţia speciei umane),
• legea umanizării (copilul devine om dacă este învăţat să fie om, prin mecanismul transmiterii şi asimilării valorilor culturii şi civilizaţiei),
• legea interacţiunii biopsihice (dezvoltarea fiziologică şi psihică a copilului este o dezvoltare interdependentă),
• legea socializării sau a adaptării (comportamentul uman se adaptează la schimbările de mediu astfel că însuşirile pe care adultul le dobândeşte sunt transmise generaţiilor viitoare),
• legea autonomiei conştiinţei umane.

Toţi aceşti factori biologici, psihologici, socioculturali sunt la fel de importanţi căci personalitatea este rezultanta interacţiunii lor.

Teoriile ereditariste ( ineiste)

Aceste teorii susţin rolul fundamental al eredităţii în devenirea fiinţei umane, avându-şi originile în cercetările biologilor. Adepţii acestei teorii sunt: Platon, Confucius, Schopenhauer, Lombroso, Herbert, Spencer, Szondi, ş.a.În viziunea lor ereditatea determină orice evoluţie a omului.

Teoriile ereditariste exagerează rolul eredităţii, înlăturând rolul modelator al celorlalţi factori: mediul social şi educaţia. Sunt teorii pesimiste, în opoziţie cu concepţia educabilităţii, fapt ce diminuează rolul real şi demonstrat al educaţiei şi mediului social.

Concepţiile ereditariste au inspirat teoriile extremiste care afirmau superioritatea unor rase faţă de altele.

Teoriile ambientaliste

Reacţiile la ideile/teoriile ereditariste (ineiste) au fost puternice. A apărut curentul ambientalist care îşi are originea în rezultatele cercetărilor ştiinţifice din biologie. Marcantă (şi astăzi) e contribuţia lui J. B. Lamark (1744-1829) – autorul primei teorii evoluţioniste care oferă şi o explicaţie ştiinţifică a evoluţiei. Ambientalismul (reprezentant, spre exemplu, de Helvétius, Diderot, J. Locke, D. Hume dar şi de B. F. Skinner sau J. Watson) absolutizează rolul şi ponderea factorilor sociali (socioeducaţionali) în dezvoltarea individului negând sau desconsiderând semnificaţia eredităţii.

Curentul a fost susţinut mai ales de sociologi, dar implicaţiile absolutizărilor au „atins“ şi psihologia şi teoriile educaţiei. De la pesimismul pedagogic generat de ineism s-a alunecat într-un optimism exagerat de tipul „educaţia poate totul“

Spre deosebire de ereditarişti, reprezentanţii acestor teorii: Locke, Rousseau, Helvetius, Watson, Diderot, afişau o încredere absolută în puterea şi valoarea factorilor socio-educaţionali :

• mediul
• educaţia

Ei neagă rolul eredităţii. Deşi s-au situat la poli opuşi, reprezentanţii teoriilor ambientaliste, la fel ca cei ai teoriilor ereditariste s-au inspirat în susţinerea ideilor lor din rezultatele unor cercetări aparţinând domeniului biologiei:

• teza transformistă a lui Jean Baptiste Lamarck, ce susţinea că în evoluţia vieţuitoarelor, mediul deţine rolul fundamental.
• teoria eredităţii dobândite : achiziţiile obţinute prin experienţă de către membrii unei specii s-ar fixa în memoria genetică şi ar fi transmise apoi de la ascendenţi la descendenţi.

Pe poziţiile concepţiei ambientaliste se situează şi întemeietorii pedagogiei moderne, (Comenius şi Pestalozzi) dar şi reprezentanţii behaviorismului contemporan(Skinner, Brunner şi alţii).

În epoca noastră, concepţia ambientalistă cu privire la educabilitate a fost susţinută îndeosebi de către sociologi, care vedeau în educaţie unul din factorii cei mai importanţi pentru stabilirea echilibrului social. Considerau educaţia drept o socializare metodică a tinerei generaţii, socializare care trebuie realizată în conformitate cu imperativul social. De asemenea sunt incluse şi unele curente pedagogice pedocentriste (Key, Montessori, Tolstoi) care susţineau că trebuie să lăsăm copilul să se dezvolte în mod liber, în cadrul mediului ambiant, conform trebuinţelor şi aspiraţiilor sale.

Limitele celor două tipuri de teorii : ambientaliste şi ereditariste, constau deci, în absolutizarea rolului unui anumit grup de factori în formarea şi dezvoltarea personalităţii umane, negându-i pe ceilalţi.

Teoria dublei( triplei) determinări

Cu intenţia de a depăşi caracterul neştiinţific şi unilateral al celor două orientări menţionate, unii cercetători (Democrit, Diderot, Herzen, şi alţii ), au adoptat o poziţie de mijloc. Ei susţin atât rolul eredităţii, cât şi al mediului socio-cultural, deci şi educaţional, în interacţiune; considerând, aşa cum am arătat mai sus, că în dezvoltarea personalităţii contribuie trei factori, atunci se poate vorbi de teoriile triplei determinări – ereditatea, mediul, cel social îndeosebi şi educaţia, aceasta din urmă având un rol precumpănitor în dezvoltarea personalităţii,recunoşteau interacţiunea celor trei factori : ereditate, mediu, educaţie în procesul formării fiinţei umane.

Teoria triplei determinări evidenţiază adevărul că personalitatea este o unitate biopsihosocială, rezultat al interacţiunii celor trei factori – ereditate, mediu şi educaţie. Ea constituie concepţia pedagogică ştiinţifică despre dezvoltarea personalităţii, care a contribuit şi va contribui la dezvoltarea şi perfecţionarea educaţiei şi învăţământului.

Cercetările viitoare din ştiinţele despre om vor aduce noi clarificări asupra personalităţii umane.

Epigenetismul piagetian

Orientările ereditariste si cele ambientaliste – aparent de neconciliat – au fost totuşi, depăşite începând cu secolul al XVIII-lea când naturalistul C.F.Wolff lansează (în1975 termenul de „epigeneză“ şi ideea existenţei asupra individului, „după geneză“. Epigenetismul e valorificat abia astăzi. În termeni contemporani e vorba despre un „mecanism structural – organic care reglează procesele de creştere şi dezvoltare la nivelul interacţiunilor dintre individ şi mediu. El stabileşte nu numai căile, ci şi limitele dezvoltării“ . Studiile de psihologie genetică, de psihologia învăţării (J. Piaget, J. S. Bruner, P. I. Galperin), au demonstrat că prin „influenţe educative speciale se poate accelera“ dezvoltarea prin succesiunea mai rapidă a stadiilor psihogenetice. De reţinut că aspectul este încă problematic .

În literatura de specialitate opiniile cu privire la dezvoltarea personalităţii acceptă existenţa a trei sau chiar patru factori care influenţează fundamental: ereditatea, mediul, homeorhesisul epigenetic şi educaţia .

În ceea ce priveşte relaţia ereditate-mediu, interacţiunile sunt evidente. Individul posedă un genotip, unul individual şi un potenţialde formare (epigenetic) preponderent psihic . Subliniem faptul că în raport cu acest potenţial epigenetic educaţia, factorii de mediu pot acţiona cu mai mică sau mai mare libertate .

Prin urmare ereditate favorabilă asociată cu mediu favorabil generează şanse de formare/dezvoltare – cel puţin teoretic – ridicate.

Când unul dintre termenii relaţiei e deficitar, defavorizant, şansele scad în diferite grade, în funcţie de contexte concrete.

Interacţiunea dintre ereditate şi mediu generează fenotipul (care redă exprimarea particulară a genotipului şi a potenţialului epigenetic în condiţii concrete de mediu) . Din „jocul“ acestor factori se formează şi dezvoltă personalităţi care se pot adapta social, se pot integra în mediul său

Relaţia ereditate-educaţie presupune o dublă implicaţie: deficienţele ereditare implică limitări în educaţie inducând, astfel, necesitatea unor influenţe pedagogice speciale (atât cât e posibil, uneori); potenţialităţile ereditare supramedii implică, de asemenea, necesitatea asistenţei educaţionale speciale; în principiu – potenţialul ereditar este stimulat printr-o educaţie adecvată.

Respectarea stadialităţii evoluţiei umane/individuale este esenţială.În relaţia educaţie-mediu problema se pune din punctul de vedere al concordanţei/neconcordanţei influenţelor care pot genera efecte la nivelul personalităţii adesea greu controlabile sau chiar necontrolabile. Situaţia devine mai complexă dacă vom considera că unele dintre ele sunt inconştiente. Încercând să reunim într-o singură ecuaţie care, de fapt, simbolizează procesul real – vom sublinia că interdependenţele, interacţiunile lor sunt extrem de complexe.

Pentru educator este esenţial că toate aceste condiţii ale educaţiei nu pot fi separate: ele se combină, se întrepătrund. Nu putem concepe condiţia internă fără cea externă care să o ajute în realizarea potenţialilor ei: ereditatea îşi manifestă predispoziţiile numai în condiţii concrete, externe ei. De la naştere la maturitate copilul trece printr-un proces de creştere şi maturizare care se realizează în etape succesive şi coerente, în funcţie de anumite legi ale devenirii umane: legea ontogenezei (dezvoltarea organismului individual repetă evoluţia speciei umane), legea umanizării (copilul devine om dacă este învăţat să fie om, prin mecanismul transmiterii si asimilării valorilor culturii şi civilizaţiei), legea interacţiunii biopsihice (dezvoltarea fiziologică şi psihică a copilului este o dezvoltare interdependentă), legea socializării sau a adaptării (comportamentul uman se adaptează la schimbările de mediu astfel că însuşirile pe care adultul le dobândeşte sunt transmise generaţiilor viitoare), legea autonomiei conştiinţei umane ş.a.

Toţi aceşti factori biologici, psihologici, socioculturali sunt la fel de importanţi căci personalitatea este rezultanta interacţiunii lor.

Din perspectiva viziunii epigenetice, trebuie să luăm în considerare urmatorii factori ai dezvoltării şi formării umane atât în teoria cât şi în practica educaţiei:

• ereditate;
• mediul;
• educatia
  
• homeorhesis-ul epigenetic.

Introducem în această relaţie factorul „homeorhesisul epigenetic“ pentru a sublinia că influenţele mediului şi educaţia corelate pe fondul ereditar sunt fundamentale.

Homeorhesis-ul epigenetic este mecanismul structural-organic care reglează procesele de creştere şi dezvoltare la nivelul interacţiunilor dintre individ şi mediu. El stabileşte nu numai căile, ci şi limitele dezvoltării. Caracteristicile de vârstă şi stadiile de dezvoltare intelectuală trebuie respectate cu stricteţe în procesul formării. Orice sfidare a normelor homeorhetice este primejdioasă şi are drept consecinţă apariţia unor efecte secundare nescontate care, de regulă, antrenează maladii imposibil de tratat .