Tema 5 - Gradul II

(primita pe email;
identica ccc cu tema 5 definitvat)

V. Structura şi dinamica personalităţii (temperament, caracter, aptitudini). Motivatia pentru cariera didactica.

1. Structura si dinamica personalitatii
2. Motivatia pentru cariera didactica

1.Structura si dinamica personalitatii

Personalitatea este subiectul uman ca unitate dinamică bio-psiho-socio-culturală, înzestrată cu funcţii cognitive, axiologice, proiectiv-creative, dinamico-energetice, afectiv-motivaţionale şi volitiv-caracteriale, pragmatice şi operaţionale de autoorganizare şi autoreglare, manifestate în comportament.

Ca sistem suprastructurat deschis, personalitatea este rezultatul dezvoltării unitare prin procesul învăţării a însuşirilor înnăscute şi dobândite sub influenţa mediului socio-cultural, asigurând fiecărei individualităţi o adaptare, originală şi activă, la mediul înconjurător.

Componentele personalitâţii interacţionează unele cu altele, se organizeazâ, se relaţionează reciproc, se ierarhizeazâ dând naştere unei structuri ce dispune de o arhitectonică specifică. In existenţa concretâ a individului ceea ce conteazâ este nu atât prezenţa sau absenţa uneia dintre aceste laturi, nu atât gradul lor de dezvoltare, cât modul propriu în care ele se structurează. Tocmai de aceea psihologia trebuie să se centreze pe evidenţierea structurii personalitâţii, a relatiilor reciproce existente între laturile şi componentele ei care conduc, în plan psihocomportamental, la efecte diverse. Personalitatea este privită în trei ipostaze:

- ca subiect pragmatic al acţiunii care transformă lumea şi care tinde să o stăpânească.
- ca subiect epistemic, al cunoaşterii, care ajunge la conştiinţa de sine şi de lume, întrucât beneficiază de cunoştinţe şi participă la procesul nelimitat de cunoaştere.
- ca subiect axiologic care poartă cu sine şi care generează valori.

Personalitatea este constituita din

• temperament,
• aptitudini
• caracter.

Temperamentul

Temperamentul constituie lâtura dinamico-energetică a personatităţti. Dinamică, deoarece ne furnizează informaţii cu privire la cât de iute sau lentă, mobila sau rigidâ,este conduita individuluî. Energetică, ptr ca ne aratâ care este cantitatea de energie de care dispune un individ şi mai ales modul cum este consumată aceasta. Unele persoane dîspun de un surplus energetic, unele se încarcâ energetic, altele se descarcă exploziv, violent; unele îşi consumâ energia intr-o manierâ echilibratâ, fac chiar economie, altele dimpotrivă, îşi risipesc energia. Temperamentul este una dintre laturile personalitâţit care se exprimâ cel mai pregnant în conduitâ şi comportament o serie de indicatori psihocomportamentali ne pot ajuta pentru a identitica cu uşurinţâ temperamentele.

Indicatorii pot fi:

• - ritmul şi viteza desfâşurarii trăirilor şi stârilor psihice;
• - vivacitatea sau intensitatea vieţii psihice;
• - durabilitatea, extensia în timp a manifestărilor psihocomportamentale;
• - intrarea, persistenţa şi “ieşirea" din acţiune;
• - impresionalitatea şi impulsivitatea;
• - tempoul (frecvenţa pe unitaţea de timp a trâirilor psihice);
• - egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice,
• - capacitatea de adaptare la situaţii noi
• - modul de folosire, de consumare al energiei disponibile.

La unii oameni ritmul şi viteza desfâşurârii vieţii psihice sunt mai accelerate: vorbesc mai repede, se mişcâ rapid, se emotioneazâ şi îsi exteriorizeazâ cu mai mare uşurinţă stările afective, în timp ce la alţii toate aceste manifestâri sunt mult mai încetinite, vieza şi ritmul lor fiind extrem de reduse. Se ştie ca unele persoane sunt mai impulsive şi impresionabile, faţă de altele mai calculate şi mai impasibile “reci" sub raport emoţional. Unii oameni intra rapid în activitate, se apuca cu uşurinţa de munca, dar tot atât de rapid parăsesc câmpul sarcinii, nefinalizând activitatea. Alţii, dimpotriva, intră mai greu în activitate, dar până nu o terminâa nu o parăsesc,

Diverşi indivizi vorbesc singuri, ca o "mitraliera", având un debit verbal foarte mare, alţii abia dacă deschid gura, tempoul lor fiind extrem de mic. Toate acestea sunt indicii ca persoanele respective au temperamente diferite.

Indicatorii amintiti nu aparţin doar unui singur proces psihic, unei anumite conduite, ci întregii personalităti. De asemenea, ei nu se manifestă sporadic, accidental, ci sunt stabili, având manifestări continue.

Cele mai reprezentative tipologii temperamentale, în functie de criteriul care a stat la baza elaborării lor, sunt:

• tipologii temperamentae;
• tipologii constituţionale;
• tipologii psihologice;
• tipologii psihofiziofogice;
• tipologii psihosociologice;
• tipologii psihopatologice

Diferenţele temperamentale au fost frecvent explicate prin particularităţile anatomo-fiziologice.

Galenus şi Hypocrates, observând că există patru temperamente de bază au încercat să le explice prin modul în care sunt amestecate humorile organice stabilind clasificarea temperamentelor: coleric, sangvinic, flegmatic melancolic, care a rezistat, cu unele îmbunătăţiri, până în zilele noastre.

Aceste patru tipuri clasice de temperament presupun mai multe caracteristici:

1. Colericul, ca urmare a predominării excitaţiei este neechilibrat, oscilând între entuziasm exagerat, consumând energie mare, şi abandonarea iniţiativei, urmată, uneori, de stări depresive, de anxietate şi de neîncredere în forţele proprii.

Colericii sunt agitaţi, impulsivi, nestăpâniţi, iritabili, încăpăţânaţi, agresivi, cu tendinţe de dominare şi opoziţie, inegali în acţiuni.

Aceste trăsături trebuie temperate prin educaţie.

În lipsa educaţiei pot lua o manifestare negativă, degenerând în obrăznicie, agresivitate, nestăpânire, acte de indisciplină, neintegrare în colectivul clasei.

Deoarece colericii se plictisesc repede, în activitatea lor este necesară crearea unor motivaţii puternice pentru învăţătură, care să-i mobilizeze în muncă, să le stimuleze iniţiativa, să le canalizeze energia şi să le dezvolte capacitatea de organizare.

Dacă un copil coleric este convins de necesitatea disciplinei şi este numit să răspundă de aceasta, în cadrul clasei, rezultatele vor fi pozitive, reuşind, astfel, să se autoeduce.

Părinţii şi cadrele didactice trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru organizarea activităţii copiilor colerici datorită instabilităţii emoţiilor, a sentimentelor şi a intensităţii cu care se desfăşoară acestea.

Copiii colerici manifestă trăsături pozitive ca: voiciunea, reactivitate crescută, plăcerea de a învinge greutăţile, bogăţia afectivă etc.

2. Sangvinicul este un tip puternic, echilibrat, optimist, curajos, deschis, impresionabil, sensibil, energic şi mobil, bine dispus, rezistent şi stăpânit, rapid în mişcări şi în vorbire.

Învaţă uşor, însă tot atât de uşor intervine şi procesul uitării. Se plictiseşte repede şi are tendinţa spre superficialitate.

Copiii cu acest temperament trec repede de la o activitate la alta, se adaptează uşor, se angajează în rezolvarea unor sarcini şcolare fără să manifeste entuziasm exagerat, nu le place să rişte şi nu se descurajează, sunt sociabili, uneori exuberanţi, dar instabili în stări afective, influenţabili, uşuratici, superficiali, nu se pot concentra, de fiecare dată, cu randament etc.

Deşi s-a spus despre sangvinic că este temperamentul ideal, totuşi este necesară educaţia pentru a preîntâmpina formarea unor trăsături negative de caracter şi a dezvoltării trăsăturilor pozitive.

3. Flegmaticul se caracterizează prin predominarea inhibiţiei, el fiind echilibrat, calm, liniştit, calculat, stabil în acţiuni, ordonat, răbdător, meticulos, perseverent, însă lipsit de iniţiativă şi entuziasm.

În procesul însuşirii cunoştinţelor depune mai multe eforturi, dar acestea odată asimilate sunt durabile.

Se adaptează destul de greu la situaţii noi, este un tip închis, rece, puţin sociabil, însă prin educaţie devine destul de productiv.

4. Melancolicul este un tip slab, nerezistent la eforturi, interiorizat, trist, timid, anxios, nehotărât, retras, nesigur, cu sentimentul inferiorităţii, neîncrezător în forţele proprii şi visător: nu rezistă la stări tensionale, dar este serios, conştiincios, exigent cu el însuşi, supus, sârguincios.
Copiii melancolici prin educare încrederii în forţele proprii şi printr-o antrenare progresivă, în rezolvarea unor sarcini, devin capabili de eforturi intense şi dau rezultate bune la învăţătură.

În lipsa educaţiei devin pesimişti, nesociabili, cu complexe de inferioritate, consumându-se datorită eşecurilor.

Totodată s-au încercat să se explice tipurile de temperamet după:

a) constituţia corporală; tipuri somatice - respirator, muscular, digestiv şi cerebral;
b)după glandele cu secreţie internă - hiper şi hipotiroidian;
c)după particularităţi constituţionale - atletic, astenic, picnic, displastic etc.

Temperamentul privit ca un complex de particularităţi psiho-comportamentale, este o formaţiune complexă dezvăluind o sinteză a energiei, echilibrului şi mobilităţii proceselor de excitaţie şi inhibiţie, reflectând un aliaj de însuşiri înăscute şi dobândite; constituind fondul dinamico-energetic al personalităţii pe care o influenţează discret în toate manifestările sale.

Chiar dacă unele persoane au ca dominantă trăsăturile unui tip de temperament nu înseamnă că există numai tipuri pure, fiecare dintre noi, având şi trăsături ce aparţin unui temperament învecinat.

Cercetările psihologice au demonstrat că trăsăturile de temperament nu sunt date odată pentru totdeauna şi că ele se pot ameliora prin educaţie calificată şi desfăşurată în mod sistematic.

Temperamentul poate fi diagnosticat prin diferite metode: observarea modului cum învaţă şi se comportă elevii, a emotivităţii şi expresivităţii acestora, a capacităţii de muncă şi de rezistenţă, a modului cum se acomodează la situaţii noi.

Metoda biografică, chestioanarele şi testele de personalitate sunt mijloacele de investigaţie a temperamentului.

Educatorul va supune observaţiei întrega comportare a elevului şi, în funcţie de ceea ce este tipic şi reprezentativ, îşi va regla ansamblul de metode şi procedee în raport cu aceste particularităţi.

Un elev timid va fi încurajat şi ajutat să progreseze la învăţătură, ori să se integreze în grupul clasă, în timp ce altul vioi, va fi angajat în activităţi suplimentare şi interesante, pentru a nu se plictisi.

În concluzie, putem spune că temperamentul, ca subsistem al personalităţii se referă la o serie de particularităţi şi trăsături înnăscute care, neimplicând responsabilitatea individului, nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei umane.

Caracterul

Ca laturâ relaţională a personalitaţii, „responsabilă" de felul în care oamenii interactioneazâ unii cu alţii în cadrul societăţii, caracterul a fost definit cel mai adeseori ca o pecete sau amprentă ce se imprimă în comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structurâ psihică complexă, prin intermediul căreia se filtrează cerinţele externe şi in funcţie de care se elaboreazâ reacţiile de râspuns. Caracterul reprezintă configuraţia sau structura psihicâ individuală, relativ stabilă şî definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativă, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitându-i stabilirea relaţiilor, orientarea şi comportarea potrivit specificului său individual.

Caracterul este o altă componentă a personalităţii care vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omului.

In sens larg, exhaustiv caracterul poate fi definit ca fiind schema de organizare a profilului psihomoral, general al persoanei, considerată prin prisma unor norme şi criterii etice, valorice. El determina şi asigura, totodata, din interior, concordanţa şi compatibilitatea conduitei cu exigenţele şi normele existente, promovate sau chiar impuse la un moment dat de societate. In interiorul lui, se includ componente psihice distincte ca natura, structură şi funcţionalitate, cum ar fi: conceptia despre lume şi viaţă, convingeri, mentalitâţi, aspiraţii.

In sens restrans, restrictiv caracterul poate fi definit în termeni de atitudini şi trasaturi, deci ca ansamblu închegat de atitudini şi trasaturi care determină o modalitate relativ stabilâa constantă de orientare şi raportare a subiectului la cei din jur, la sine însuşi,la activitatea desfăşurata, la însăşi societate, ca realitate socio-umană globala.

În structura caracterului se pot distinge trei grupe fundamentale de atitudini:

• atitudinea faţă de sine însuşi (modestie, orgoliu, demnitate, egoism, sentimente de inferioritate, culpabilitate etc.);
• atitudinea faţă de ceilalţi (altruism, umanism, patriotism, atitudine pozitivă etc.);
• atitudinea faţă de muncă.

Trăsăturile de personalitate, diagnosticate cu ajutorul chestionarelor şi care intră în structura caracterului pot fi considerate, într-o anumită măsură, expresia atitudinilor pe care persoana le are faţă de ea însăşi.

Deoarece adolescenţa este perioada în care încep să se cristalizeze principalele trăsături de personalitate cu greu pot fi făcute afirmaţii, privind personalitatea unui elev şi mai ales a celui de vârstă mică. Situaţiile neobişnuite pot provoca reacţii care ne ajută să diferenţiem între atitudini circumstanţiale, relaţii convenţionale şi cele care exprimă "nucleul" stabil şi autentic al personalităţii în formare

Având în vedere plasticitatea deosebită a personalităţii viitorului adult, şcoala trebuie să-şi asume responsabilităţi formative.

Atitudinile şi trasăturile sunt elemente structurale fundamentale ale caracterului

Atitudinile se exprimă cel mai adeseori în comportament, prin intermediul trâsâturilor caracteriale. De exemplu, atitudinea faţâ de sine se exprimâ prin trăsături cum ar fi: modestia, demnitatea, încrederea în forţele proprii. siguranţa de sine etc. Trasăturite caracteriale pot fi definite ca seturi de acte comportamentate covariante sau ca particularităţi psihice ce fac parte integrantâ din structura personalitaţii.

Sunt trăsaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinţe:

• 1. sunt esenţiale, definitorii pentru om
• 2. Sunt stabilizate, durabile, determinănd un mod constant de manifestare a individului şi permiţând anticiparea reacţiilor viitoare ale individului
• 3. sunt coerente cu toate celelalte
• 4. sunt asociate cu o valoare morală

Interpretat ca un sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi trăsaturi, caracterul apare ca o componentă relativ stabila, diferenţiatorie pentru om şi cu o mare valoare adaptativa. El îndeplineşte numeroase funcţii în viaţa psihică a individului şi indeosebi in plan comportamental:

• 1. funcţia relaţională;
• 2. funcţia orientativ-adaptativă;
• 3. functia de mediere şi filtrare;
• 4. funcţia reglatoare.

In virtutea îndeplinirii acestor funcţii, caracterul a tost considerat componenta esenţiala a personalităţii, mai mult, „nucleul personalitatii”. El este cel care da valoare personalitaţii pe de o parte, prin subordonarea, controlarea şi integrarea celorlalte componente ale personalitatii; pe de alta parte, prin valorizarea şi valorificarea maximalâ a acestora.

Aptitudinile

In manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite o serie de alte "realităţi" psihice şi chiar psihofiziologice, cum ar fi predispoziţiile sau capacitătile.

In sensul larg, aptitudinea reprezinta o expresie a potentialului adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa raspunda solicitarilor externe, diverselor situatii ale existentei si sa-si satisfaca starile de necesitate. Aptitudinile nu sunt simple procese psihice particulare( cum ar fi : perceptia, memoria, gandirea sau imaginatia ), ele exprima personalitatea individului uman ca tot unitar, sub raport instrumental, performantial.

Definirea aptitudinilor se poate face prin: prin opoziţie cu capacităţile; prin raportarea la finâlitatea functionârii lor; prin sesizarea conţinutului lor specific.

Aptitudinile reprezintă un complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurale intr-un mod original, care permite efectuârea cu succes a anumitor activităţi.

Nu orice însuşire psihică este o aptitudine, ci numai cea care diferenţiază pe oameni in privinţâ posibiltăţii de a atinge performanţe superioare în diverse activităti. Unele însuşiri, cum ar fi cea de a merge, de a mânca nu pot fi considerate ca fiind aptitudini pentru câ nu-i diferenţiazâ pe oameni în ceea ce priveste obţinerea succesului în anumite activitâţi, dimpotrivă ele sunt comune asemănătoare.

Este aptitudine doar însuşirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activitaţilor; o serie de însuşiri (lenea, nervozitatea, încetineala reactiilor ) deşi sunt individuale, nu sunt considerate ca aptitudini, deoarece ele nu numai ca nu faciliteaza activitatea, dar o şi împiedică.

Numai însuşirea care asigurâ îndeplinirea activităţii la un nivel calitativ superior poate fi considerată aptitudine.

Sunt aptitudinile însuşirile dispuse într-o anumită configuraţie, in virtutea căreia dispun şi de un mare grad de operationalitate. In concluzie putem spune ca pentru ca o însuşire psihică să fie aptitudine trebuie satisfacă o serie de cerinţe:

• 1) să fie individuală, diferenţiatoare pe planul randamentului activitătii;
• 2) să asigure efectiv finalitatea activitatii;
• 3) sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior activităţii;
• 4) sa dispuna de un mare grad de operaţionalitate şi eficienţa.

Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebeşte de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor şi mai ales prin îmbinarea lor corespunzătoare, ceea ce face posibila creaţia de valori noi şi originale, forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate de importantă istorică pentru viaţa societâţii, pentru progresul cunoaşterii umane, ştiinţei, tehnicii, culturii, conducand la o puternică originalitate o reprezinta geniul.

Aptitudinile constituie latura instrumental-operationala a personalitatii individului. Ele desemneaza acel potential instrumental-operational care permite individului uman sa realizeze performante superioare mediei comune, in unul sau mai multe domenii de activitate recunoscute social.

Abordarea aptitudinilor sub aspect adaptativ- instrumental reflecta ceea ce poate si/sau ceea ce face un anumit individ in cadrul unei activitati. Practic, cu cat nivelul performantelor este mai inalt, cu atat aptitudinile sunt mai bine structurate.

Se poate aprecia ca aptitudinile sunt structuri complexe, multidimensionale, in care se integreaza si se articuleaza diverse entitati psihice, motorii si bio- constitutionale, dupa o formula si o schema comuna in acelasi timp mai multor indivizi, dar diferita, totusi, emnificativ de la un om la altul.

Schema structurala a unei aptitudini cuprinde :

- Veriga informationala- cunostinte, idei, interpretari, etc. ;
- Veriga operatorie- ansamblul de operatori si conditiile logice care se aplica elementelor informationale pentru realizarea modelului menal al produsului presupus a fi obtinut ;
- Veriga executiva- tot ceea ce face si angajeaza individul ,ca resurse efectorii ;
- Veriga dinamogena si de autosustinere- reprezentata de motivatie si afectivitate ;
- Veriga de reglare- selectarea si orientarea valorica, derivata din sistemul atitudinal propriu personalitatii ; coordonarea , optimizarea si ( auto ) perfectionarea, data de fuctia evaluativ critica a propriei constiinte si de vointa, ca suport in perpetuarea efortului pentru depasirea barierelor, a dificultatilor si esecurilor.

Sistemele de clasificare a aptitudinilor pedagogice difera de la un autor la altul, in functie de natura, continutul si laturile activitatii pedagogice.
Astfel, se pot distinge :

1. Aptitudini didactice- referitoare la activitatea de instruire
2. Aptitudini educative- privitoare la activitatea de modelare a personalitatii umane.

Fiecare din aceste categorii include apoi aptitudini legate de realizarea unei sarcini concrete :

- aptitudini metodice ;
- aptitudini de evaluare ;
- aptitudini educative in domeniul educatiei morale, estetice, de mediu, de sanatate, etc.

In functie de particularitatile proceselor psihice, care fac parte din continutul psihic al aptitudinilor pedagogice, se pot mentiona urmatoarele categorii de aptitudini :

-Aptitudini ce asigura calitatea gandirii – capacitatea de analiza si sinteza, flexibilitatea, originalitatea ;
-Aptitudini ce asigura calitatea limbajului- capacitatea de a folosi in mod adecvat acest instrument de comunicare este prezenta in toate aptitudinile pedagogice : inteligibilitatea, claritatea, plasticitatea, expresivitatea, fluenta ;
-Aptitudini ce garanteaza calitatea atentiei-concentrarea, intensitatea, distributivitatea, comutativitatea ;
- Aptitudini ce determina calitatea memoriei- rapiditatea memoriei, trainicia pastrarii si promtitudinea recunoasterii si reproducerii.

Tinand cont de structura psihica interna a aptitudinilor pedagogice, se poate aprecia si existenta unor aptitudini pedagogice speciale, cum ar fi :

- Aptitudinea de a cunoaste si intelege psihicul celui supus actiunii educative- capacitatea intuitiva, patrunderea si sesizarea rapida a particularitatilor psihice individuale.Contactul permanent cu elevii, compensat cu o pregatire continua, dezvolta si perfectioneaza aceasta aptitudine ;
- Aptitudinea empatica- ii ofera profesorului posibilitatea de a privi toate influentele prin prisma celor carora li se adreseaza si de a prevedea, nu numai eventualele dificultati, dar si posibilile rezultate ;
- Aptitudini organizatorice- se manifesta in intrega activitate desfasurata de profesor: planificarea propriei munci, pregatirea si desfasurarea lectiilor, indrumarea activitatii colectivuli de elevi ;- Spiritul de observatie- capacitatea ce permite sesizarea celor mai fine nuante si manifestari ale actiunii educative.Cu ajutorul ei profesorul poate surprinde si intui,, starea de spirit di intentiile elevilor, dupa expresia fetei si anumite miscari.
-Tactul pedagogic- capacitatea de a gasi, la momentul oportun, forma cea mai adecvata de atitudine si tratare a elevilor ; se poate aprecia ca tactul este capacitatea profesorului de a-si mentine si consolida starile psihice pozitive si de a le domina si inhiba pe cele negative, oferind astfel raspunsuri si solutii promte tuturor solicitarilor procesului instructiv-educativ.
-Maiestria pedagogica- reprezinta dezvoltarea plenara a tuturor componentelor personalitatii profesorului, concomitent cu integrarea lor intr-un tot unitar.Maiestria pedagogica nu se confunda cu tehnica didactica.Un profesor care poseda maiestrie pedagogica este mai mult decat un profesionist, este un artist in meseria sa .

2.Motivatia pentru cariera didactica

Omul de vocaţie este omul care face din plăcere tot ceea ce face, este omul care-şi face datoria, este omul care-şi asumă responsabilitatea efectelor acţiunilor sale. Din punct de vedere deontologic, vocaţia profesională inseamnă reunirea într-un tot unitar a dorinţei şi „putinţei" familiei, a aspiraţiilor profesionale ale fiecăruia şi ale recomandărilor psiho-pedagogice ale dascălilor.

Un astfel de cadru didactic, care întruneşte toate aceste elemente, este omul care-şi indeplineşte cu plăcere toate indatoririle profesionale, este omul de şcoală, este omul conştient că ţine în măinile sale destinul unor fiinţe umane; evident că prin aceasta este responsabil faţă de destinul întregii societăţi. Dacă prin răspunderea sa, dascălul îndeplineşte toate obligaţiile (evident şi interdicţiile) impuse prin activităţi sociale, legi, decrete, hotărări, răspundere pentru care el este recompensat social conform locului şi importanţei activităţii pe care o desfăşoară, prin responsabilitatea sa el îşi face datoria.

Aşadar, răspunderea este impusă dascălului, dar responsabilitatea reprezintă o opţiune personală, prin care cel în cauză îşi asumă o serie de acţiuni noi, obligatorii, dar pe baza cărora el inţelege şi ştie că sporeşte intreaga eficienţă a activităţii sale. Dascălul care-şi asumă responsabilitatea, este cel care-şi face datoria. Răspunderea implică obligaţie şi interdicţie, datoria implică responsabilitatea. Omul care-şi face datoria este omul de vocaţie, este omul care nu are nevoie de cineva urmarească, el este cel care face totul din plăcere şi din necesitate, este cel care, fară a fi recompensat suplimentar obţine rezultate mai bune, şi obţine performanţe în tot ceea ce face. A-ţi face datoria reprezintă astăzi ţelul suprem al fiecărui dascăl în contextul sporirii caracterului formativ al intregului proces instructiv-educativ.

Calitatea de educator, tactul, măiestria şi talentul de educator se însuşesc şi se dezvoltă sub forma profesiei de educator, de profesor aşa cum se însuşeşte şi calitatea de specialist.

In literatura de specialitate, cultura profesionala poate fi definita drept un ansamblu specific de valori, credinte conducatoare, reprezentari, intelesuri, cai de gandire impartasite de membrii unui grup profesional, ca urmare a unei educatii comune, care determina modurile in care acestia se vor comporta in exercitarea profesiunii respective si care sunt transmise noilor membrii drept corecte.

Caracterizata drept o clasa de activitati specifice, profesiunea este menita sa reflecte :

• Cunostinte teoretice inalt specializate, de un nivel elevat si o metodologie caracteristica de instrumentalizare in pratica ; din aceasta perspectiva, solicitandu-se initiativa si creativitate ;
• Formare specializata, de nivel universitar, cu dominanta stiintifica, dar si cu o componenta practica insemnata ;
• Un statut social bine definit- recunostere sociala in domeniul respectiv ;
• Un sistem propriu de valori, transmis prin formarea specializata si respectarea codului deontologic specific ;
• Integrarea practicii in profesiune cu cercetarea si formarea ;
• Insertia sociala prin intermediul asociatiilor si organizatiilor profesionale- garantarea status-ului social;
• Solidaritate de grup profesional- formarea comuna, aderenta la teorii, doctrine si metodologii comune.

Un bun profesionist transforma o "profesiune" intr-un apostolat. De aceea este important ca in alegerea profesiunii sa tinem cont de compatibilitatea intre aptitudinile personale si cerintele profesiunii. Profesiunea de educator implica raportarea si confruntarea continua cu altii, de aceea anumite calitati aptitudinale sunt indispensabile acelora care isi aleg si presteaza aceasta profesiune. Aptitudinile pedagogice, solicitate profesorului in actiune, se manifesta in activitatea de educatie si pot fi evidentiate pe baza performantelor realizate.

A fi profesor inseamna un risc asumat. Sa-i inveti pe altii cum sa invete este o opera care implica rabdare, incertitudine, multe ore de studiu, emotie, descurajare, suras... Mai mult ca atat, rezultatul muncii unui profesor , nu se poate masura cantitativ si calitativ, imediat. El stimuleaza si intretine curiozitatea copiilor pentru lucruri noi, le modeleaza comportamentele sociale,, le intareste increderea in fortele proprii, ii ajuta sa-si desavarseasca identitatea.

Din aceste motive, profesorul trebuie sa aibe calitati si competente necesare centrarii, cu precadere, pe asteptarile, trebuintele si interesele elevilor.

Iata de ce, Rene Hubert considera ca principala calitate a profesorului este vocatia pedagogica, exprimata prin ,, a te simti chemat, ales pentru aceasta sarcina si apt pentru a o indeplini » Trei elemente ii sunt caracteristice vocatiei pedagogice : iubirea pedagogica, credinta in valorile sociale si culturale, constiinta responsabilitatii fata de copil.

Satisfacţiile morale pe care le oferă calitatea de profesor sînt atît de mari, încît compensează eforturile şi dificultăţile intimpinate. Nimic nu este prea greu, cînd trăieşti bucuria lecţiilor reuşite şi a succesului elevilor tăi la examene şi concursuri (care este şi succesul tău de profesor), cind poţi caştiga stima, dragostea şi recunoştinţa lor. Satisfacţia de a contribui la formarea unor buni specialişti şi buni cetăţeni, la ale căror succese te simţi şi tu părtaş, nu poate fi egalată. Este de adăugat că profesiunea de profesor te menţine mereu tînăr sufleteşte, in mijlocul tinereţii clocotitoare care te inconjură, intr-o continuă efervescenţă intelectuală şi îţi dă, sentimentul intens al creaţiei. Pentru că educaţia nu este numai o meserie, ci şi o artă, o artă care, la fel cu aceea a actorului, cu care a fost adesea comparată, cere — pe lîngă pregătirea profesională — o mare capacitate de dăruire, pasiune şi entuziasm.

În cariera didactică, pentru obţinerea performanţei (reuşitei), este necesară acordarea unei atenţii sporite următorilor factori:

• a) Profesorul care prin personalitatea sa, prin aptitudinea pedagogică şi prin formularea şi realizarea obiectivelor educaţionale este factorul principal al performanţei şcolare;
• b) Elevul care prin întreaga sa personalitate, prin toate componentele vieţii biopsihice este prin sine însuşi factor al performanţei;
• c) Societatea prin standardele impuse, prin cerinţe, prin oferte şi prin condiţiile create invăţământului devine un factor al performanţei şcolare;
• d) Intre elev şi profesor se situează ca factor al performanţei mediul şcolar.
• e) Intre profesor şi societate intervine mediul social asimilat pedagogic, adică ceea ce crede societatea despre locul şi rolul şcolii în comunitate;
• f) Intre societate şi elev se situează mediul individual asimilat pedagogic, adică ceea ce crede, elevul despre eI însuşi şi despre posibilităţile lui;

Analizand pas cu pas toţi aceşti factori, orice dascăl trebuie să fie conştient că autentica şi eficienta carieră didactică trebuie construită în funcţie de aceşti factori, dar în funcţie mai ales de propria lui dorinţă de a fi util, de a inţelege că el oferă societăţii servicii pentru educaţie, servicii ce trebuie să fie de cea mai înaltă calitate. Prin această prismă, profesorul trebuie pas cu pas să-şi indrepte şi să-şi concentreze intreaga activitate spre propria-i formare şi perfecţionare. El trebuie să înţeleagă faptul că o cărieră didactică este probabil una din puţinele profesiuni care nu încetează odată cu schimbarea hainelor de lucru.El este profesor în fiecare moment şi în fiecare conjunctură a vieţii sale. El reprezintă lumea civilizată a adultului în mintea şi sufletul copilului şi al tanărului.

Locul, rolul şi activitatea profesorului alcătuiesc un microunivers instituţional de educaţie, care, pentru a avea rezultate eficiente, implică în mod obiectiv şi necesar şi o funcţie managerială. Profesorul, în general, este implicat şi în actul conducerii unităţii de învăţământ prin unele funcţii pe care ca şi cadru didactic le deţine.