____________________________________________________________________________________________



.

Tema 6 - Gradul II

(vezi tema 4 din programa veche de gradul II, si tema 6 din programa definitvat;
Tema primita prin email si completata)


VI. Finalitatile educatiei: clasificare (ideal educational, scop, obiective). Taxonomii (Bloom, Krathwohl, Harrow, D’Hainaut), proceduri de operationalizare. Aplicatii.



1.Finalitatile educatiei



Clasificare

Educaţia, aşa după cum demonstrează inclusiv etimologia acestui concept (lat. educe, educere – a duce, a conduce), nu este o activitate desfăşurată în sine şi pentru sine ci una care urmăreşte atingerea anumitor finalităţi

Asadar perspectivă educaţională educaţia are un caracter finalist. Ea este produsul acţiunii oamenilor şi, în consecinţă, poate fi explicată şi abordată numai prin prisma intenţiilor urmărite şi a rezultatelor obţinute. Sensul teleologic desemnează faptul că în orice moment educaţia este orientată şi dirijată în funcţie de finalităţile pe care le urmăreşte.

Finalitatile educatiei reprezinta orientarile asumate la nivel de politica a educatiei in vederea realizarii activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii umane conform anumitor valori angajate in proiectarea sistemului si a procesului de invatamant.

Astfel, finalităţile educaţiei
  • reprezintă un model metodologic de explicare şi înţelegere corectă a raportului dintre planul general, particular şi concret al activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ;
  • în sens pedagogic larg, sesizat de Viviane şi Gilbert de Landsheere, finalitatea este „un motiv pentru care există ceva”, care asigură „raţiunea de a fi a activităţii de educaţie”.
Finalităţile instruirii exprimă:
  • aspiraţii, intenţii pe termen lung;
  • orientarea obligatorie a activităţii pedagogice către anumite rezultate aşteptate, anticipate de către factorii implicaţi, societate, instituţii specializate, indivizi;
  • realizarea în trepte, progresivă, dinamică a instruirii, dar de la acţiuni simple, concrete, operaţionale, situative, către finalitatea cu gradul cel mai mare de generalitate (idealul educaţiei), prin intermediul altora, cu o sferă mai restrânsă (obiective);
  • adaptarea, în timp, a conţinutului finalităţilor la modificările valorilor promovate, conturate în dezvoltarea complexă a societăţii;
  • dependenţa calităţii schimbărilor în învăţământ (conţinut, structură, strategii, resurse);
  • modalităţi variate de definire a complexităţii finalităţilor, după gradul de trecere de la particular la general, de la nivelul ideal la cel practic, real, imediat.

Finalitatile educatiei au suportat o evolutie calitativa, ca urmare a schimbarii de paradigma din stiintele educatiei, respectiv trecerea de la paradigma traditionala la cea moderna.

Sensul finalist al acţiunii educaţionale se referă la faptul că, în fiecare moment al desfăşurării sale, educaţia este orientată şi dirijată în funcţie de finalităţile (rezultatele) pe care aceasta le urmăreşte.

Aceste finalităţi sunt determinate preponderent de contextul social-istoric în care se desfăşoară acţiunea educaţională şi mai puţin de dorinţele proprii ale elevului sau ale celui care organizează, declanşează şi conduce acţiunea educativă.

Educaţia reprezintă un sistem de acţiuni informativ-formative, desfăşurate în mod conştient şi sistematic asupra subiectului uman în vederea transformării acestuia în conformitate cu finalităţile educaţionale urmărite. Aceste finalităţi exprimă orientările asumate la nivel de politică educaţională în vederea dezvoltării personalităţii umane în conformitate cu anumite valori.

Finalităţile educaţiei, se structurează pe trei niveluri ierarhic organizate:
  1. ideal educaţional;
  2. scopuri educaţionale;
  3. obiective educaţionale;
Clasificari ale finalitatilor educatiei

Finalităţile educaţiei pot fi clasificate pe baza următoarelor criterii:

1. după forma de obiectivare a orientărilor valorice:
  • finalităţi de tip proiect: idealul pedagogic, scopurile pedagogice,obiectivele generale ale sistemului de învăţământ;
  • finalităţi de tip produs: obiectivele specifice procesului de învăţământ, obiectivele operaţionale.
2. după modul de raportare la sistemul de educaţie:
  • finalităţi macrostructurale (raportate la nivelul macrostructural al sistemului de educaţie: idealul pedagogic, scopurile pedagogice, obiectivele generale);
  • finalităţi microstructurale (raportate la nivelul microstructural al sistemului de educaţie: obiectivele specifice procesului de învăţământ, obiectivele operaţionale).
3. după gradul de generalitate reflectat:
  • finalităţi de maximă generalitate: idealul pedagogic, scopurile pedagogice;
  • obiective pedagogice specifice: obiective cognitive, afective, psihomotorii;
  • obiective pedagogice operaţionale, definite în cadrul activităţii didactice.
4. după gradul de generalitate asumat:
  • finalitate pedagogică (de exemplu: “o personalitate dezvoltată”);
  • scop pedagogic (de exemplu: “protejarea mediului”);
  • obiectiv pedagogic operaţional (de exemplu: “să depisteze, în mediul apropiat, semnele concrete ale poluării”).
5. după gradul de raportare la teoria, respectiv la practica pedagogică:
  • finalităţi pedagogice teoretice, de maximă generalitate: idealulpedagogic, scopurile pedagogice;
  • obiective pedagogice teoretice orientative: obiective pedagogice generale ale sistemului de învăţământ;
  • obiective pedagogice aplicative: obiectivele operaţionalizabile pe domenii psihologice, pe domenii cu conţinut specifice;
  • obiective concrete (operaţionale): obiectivele unei activităţi didactice (lecţii, excursii didactice).
6. după gradul de divizare:
  • finalităţi indivizibile: idealul pedagogic, scopurile pedagogice ale sistemului de educaţie;
  • finalităţi divizibile: obiectivele pedagogice specifice (incluse în programele şcolare); obiectivele pedagogice operaţionale (incluse în planul activităţii didactice, elaborate de cadrul didactic)


Ideal educational


Idealul educaţional exprimă cerinţele şi aspiraţiile unei societăţi într-o anumită etapă istorică sub forma unui model dezirabil de personalitate umană. Idealul educaţional are un nivel ridicat de generalitate şi se atinge pe termen lung, la realizarea sa contribuind sistemul educativ în ansamblul său. Prin conţinutul său instructiv-educativ, idealul educaţional este rezultatul unui proces de raţionalizare, generalizare a unor fenomene sociale, psihologice şi pedagogice, specifice unei etape istorice, proces în urma căruia se proiectează apoi trăsăturile fundamentale ale omului pe care educaţia urmează să-l formeze.

Idealul educaţional realizează legătura dintre ceea ce este şi ceea ce trebuie să devină omul în procesul educaţiei.

Idealul educaţional al şcolii româneşti nu se referă doar la desăvârşirea interioară a personalităţii ci are în vedere şi asigurarea dimensiunii de ordin vocaţional al procesului instructiv-educativ, vizând exercitarea unei profesiuni cu randament optim.

Idealul educational:
  • defineşte „un model” determinat, în mod obiectiv, de tendinţele de evoluţie ascendentă a societăţii, proiectate şi realizate în plan cultural, politic, economic. El include astfel ţinta supremă sau modul perfect către care tinde educaţia şi fiecare individ în educaţia sa;
  • prin intermediul său societatea îşi proiectează propriile sale aspiraţii, concretizate în calităţile fundamentale ale membrilor săi, indispensabile pentru menţinerea şi funcţionarea ei ca sistem
  • macrosocial.

Dimensiunile complementare ale idealului pedagogic:
  • dimensiunea socială vizează: tendinţa generală de dezvoltare a societăţii pe termen mediu şi lung; fundamentele filosofice şi politice ale evoluţiei sociale; valorile culturale şi economice angajate în diferite prospecte sociale; deschiderile instituţiilor sociale spre (auto)perfecţionare;
  • dimensiunea psihologică se referă la: tipul de personalitate care corespunde tendinţei generale de evoluţie a societăţii; tipul de învăţare socială, bazat pe cunoştinţe fundamentale, cu grad de aplicabilitate şi adaptabilitate maximă; substratul motivaţional al (auto)realizării umane;
  • dimensiunea pedagogică se referă la posibilităţile de care dispune sau cu care va trebui investită acţiunea educaţională pentru a putea pune în practică acest ideal.

Rolul idealului educaţional:
  • realizează joncţiunea între ceea ce este şi ceea ce trebuie să devină omul în procesul educaţiei. Dacă cerinţele idealului sunt în contradicţie cu aspiraţiile generale ale societăţii sau depăşesc posibilităţile de realizare ale educaţiei, atunci acel ideal are un caracter utopic, iar dacă cerinţele şi exigenţele sale se află sub acest nivel, idealul încetează de a exercita un rol stimulator asupra educaţiei. Valoarea pedagogică a oricărui ideal educativ depinde de echilibrul pe care reuşeşte să-l stabilească între realitate şi posibilitate;
  • din perspectivă teleologică, idealul pedagogic reprezintă o sinteză între idealul social, care vizează tipul de societate proiectat pe termen lung, şi idealul psihologic, care vizează tipul de calitate superioară a personalităţii umane, corespunzător proiectului social elaborat pe termen lung;
  • din perspectivă axiologică, idealul pedagogic reprezintă un reper managerial prioritar, fundamental pentru (re)proiectarea, (re)organizarea, (re)implementarea activităţii de educaţie la toate nivelurile sistemului şi procesului de învăţământ.
Evoluţia idealului pedagogic din punct de vedere istoric:
  • în Atena, idealul educativ era exprimat în ideea dezvoltării armonioase (kalokagathia : (kalos- frumos , agatos-bun), a acelui om în care se îmbină frumuseţea fizică cu trăsăturile moral-intelectuale ale personalităţii lui;
  • în Sparta, idealul educativ era dominat de spiritul militar;
  • Evului Mediu îi este propriu idealul cavaleresc (însuşirea celor şapte virtuţi cavalereşti: călăria, mânuirea spadei, vânătoarea, înotul, şahul, cântul şi recitarea de versuri) şi idealul religios/clerical (însuşirea celor şapte arte liberale: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia şi muzica) ;
  • Renaşterea a avut un ideal umanist, accentul punându-se pe dezvoltarea şi înflorirea personalităţii umane (se insista astfel pe cunoaşterea individualităţii umane, a libertăţii şi demnităţii sale); renasterea îşi propune formarea unei personalităţi cu o cultură enciclopedică („homo universale”).
  • epoca luminilor întregeşte idealul educaţional impunând încrederea nestrămutată în puterea raţiunii umane, ca instrument de stăpânire a naturii.
  • introducerea şi extinderea maşinismului, concomitent cu adâncirea diviziunii sociale a muncii, au impus o altă viziune asupra educaţiei, concretizată într-un alt mod de a concepe idealul educaţional. Idealul urmează să condenseze într-un tot unitar toate acele calităţi intelectuale, fizice şi morale de care trebuie să dispună oamenii aşa cum „societatea îi vrea” ( E. Durkheim).
  • În epoca modernă se impune idealul personalităţii eficiente într-o activitate productivă.
  • Idealul educaţional al şcolii româneşti (Legea Învăţământului, 1995) constă în „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative”.
Idealul educaţional din societatea noastră:
  • presupune formarea unei personalităţi integral - vocaţionale şi creatoare, capabilă să exercite şi să iniţieze roluri sociale în concordanţă ca propriile aspiraţii şi cu cerinţele sociale;
  • implică două laturi complementare, una antropologică şi cealaltă acţională. Prima se referă la desăvârşirea interioară a personalităţii, la dezvoltarea sa integral - vocaţională prin asimilarea valorilor culturale fundamentale şi stimularea pe această bază a calităţilor general-umane (aptitudini, atitudini, interese, motivaţii etc). Este latura care facilitează detaşarea individualităţii umane şi contribuie la accentuarea “personalizării” sale. Cealaltă latură, acţională, vizează implicarea şi exercitarea unei profesiuni în mod creator şi cu un randament sporit (omul societăţii din zilele noastre trebuie să fie un om de acţiune, implicat prin tot ceea ce face în procesul devenirii sociale) ( I. Nicola);
  • dezvoltarea personalităţii umane, a diverselor trăsături, în special, este rezultatul întrepătrunderii dintre factorii ereditari (dispoziţii interne) şi cei externi (mediul şi educaţia). Idealul educaţional, prin conţinutul său proiectiv, realizează joncţiunea dintre aceşti factori, anticipând finalitatea generală a educaţiei.
Este nevoie de un ideal al educaţiei?

Uneori utilitatea lui pentru practică a fost contestată, pe motiv că ar fi prea abstract, valabil în toate circumstanţele şi pentru orice om; alteori s-a admis că, deşi este ceva de dorit în sine, datorită caracterului mult prea general, este puţin probabil ca va reuşi să trezească interesul persoanelor care se educă.

In realitate, una dintre principalele misiuni ale oricărei educaţii este aceea de a-l ajuta pe om să dobândească principii de orientare valorică care să-l ghideze atunci când trebuie să judece dacă un lucru serveşte propriei sale desăvârşiri ca om. Asemenea principii alcătuiesc nucleul conştiinţei sale morale şi se exprimă sub forma unui model ideal de om. (KRIEKEMANS, A., 1967)

Concluzionând putem spune că oricare ar fi societatea în care funcţionează idealul educaţional, acesta urmăreşte să atingă aspectele definitorii pentru contextul istoric şi socio-economic în care acesta urmează a se realiza. Astfel idealul educaţional are valoare orientativă şi prezintă generalitate descriptivă pentru tot ceea ce se întreprinde în direcţia formării şi educării omului.



Scopul educational

Scopurile educaţionale reprezintă finalităţi educaţionale cu nivel mediu de generalitate care se realizează în intervale medii de timp. Scopurile educaţionale sunt anticipări mentale ale diverselor acţiuni de formare a personalităţii umane şi se referă la rezultatele ce urmează să se obţină în cadrul unui şir de acţiuni educaţionale. Specificul scopurilor educaţionale constă în faptul că acestea practic detaliază idealul educaţional la nivelul diverselor situaţii instructiv-educative. Astfel dacă idealul educaţional este unul singur, scopurile educaţionale vizează finalităţi educaţionale particulare, specifice spre exemplu diverselor laturi ale educaţiei, diferitelor nivele şi profile de învăţământ şi diferitelor tipuri de şcoli

Scopul
  • este un obiectiv fundamental, cu grade diferite de generalizare, care desemnează schimbări observabile şi măsurabile la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ;
  • realizează, ca finalitate, acordul între ideal şi obiectivele sale, este adecvat acţiunilor didactice, precizează secvenţe-dimensiuni ale personalităţii, devine relativ în raport cu diversitatea situaţiilor educative;
  • elaborarea scopurilor pedagogice presupune delimitarea criteriilor valorice constante care conturează, într-o anumită etapă istorică, liniile generale de proiectare şi realizare a politicii educaţiei, valabile la nivel de sistem pe termen mediu şi lung.

Scopurile acţiunii instructiv-educative pun în evidenţă:
  • orientările strategice ale procesului de învăţământ, prin realizarea finalităţilor educative, pe nivele de formare, şcolarizare sub forma unor rezultate aşteptate de ideal;
  • deciziile luate pentru realizarea idealului, prin curricula şcolară;
  • arată direcţia acţiunii, strategia generală, proiectarea acţiunilor;
  • faţă de ideal, stabilesc intenţii, aspiraţii pe termen mediu, cu un grad de generalitate, în acţiuni determinate, anticipând etape şi operaţii, echilibrând aspectele informative-educative ale procesului de învăţământ;
  • modul de planificare, organizarea instrucţiei şi educaţiei şcolare cu precizarea rezultatelor pe etape (cicluri şcolare), cu prevederea conţinuturilor, cu indicarea resurselor necesare;

Geissler distinge existenţa a patru perechi de scopuri, contradictorii dar, în ultimă instanţă, complentare:
  • scopuri materiale (centrate pe asimilarea de informaţii) şi scopuri formale (urmărind modelarea aptitudinilor şi cultivarea personalităţii);
  • scopuri de conţinut (centrate pe achiziţionarea de cunoştinţe punctuale) şi scopuri comportamentale (formarea şi interiorizarea unor acţiuni sau deprinderi);
  • scopuri utilitare (axate pe formarea deprinderilor şi competenţelor cerute de activitatea practică) şi scopuri nepragmatice (vizează formarea unor conduite fără o finalitate practică imediată);
  • scopuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecărei materii) şi scopuri supradisciplinare (dezvoltarea inteligenţei, motivaţiei etc.);

Trăsături esenţiale ale scopului educational:
  • caracterul de acţiune, deoarece vizează direcţiile principale de acţiune socială, care susţin politica, planificarea educaţiei, a învăţământului, elaborarea curriculumului;
  • caracterul strategic pentru că vizează liniile generale de inovaţie pedagogică (didactică), pe termen lung şi mediu, care susţin funcţional sistemul de învăţământ;
  • caracterul tactic, prin precizarea criteriilor de elaborare a obiectivelor generale ale sistemului, care susţin proiectarea planurilor de învăţământ, a întregului curriculum;
  • observarea, analiza, prevedea condiţiilor disponibile;
  • sugerarea ordinii succesiunii adecvate a folosirii mijloacelor;
  • alegerea alternativelor, stabilirea unor norme, reglementări;
  • mobilizarea capacităţilor proprii, raţionale, intenţionale, în planuri de acţiune, prevenirea piedicilor, prevederea consecinţelor;
  • depăşirea condiţiilor existente, învingerea dificultăţilor;
  • stabilirea de variante acţionale pentru asigurarea flexibilităţii modificării pe parcursul acţiunii;
  • precizarea obiectivelor în care se finalizează acţiunile, ca mijloc de orientare concretă a activităţii;
  • adaptarea la posibilităţile elevului, cu eliminarea caracterului abstract, uniform, cu neglijarea capacităţilor individuale.

Documente legislative din care se desprind scopurile educaţiei:

Scopurile pedagogice ale sistemului de învăţământ pot fi deduse din Articolul 4 (paragraful 1) din Legea Învăţământului, votată de Parlamentul României în 1995, care evidenţiază faptul că idealul “personalităţii autonome şi creative” implică:
  • însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, a valorilor culturii naţionale şi universale;
  • dobândirea capacităţilor cognitive, abilităţilor practice, atitudinilor motivaţionale şi caracteriale, necesare în plan intelectual, moral, tehnologic, estetic şi fizic;
  • asimilarea strategiilor de învăţare necesare (auto)instrucţiei permanente;
  • formarea conştiinţei morale în spiritul respectării depline a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
  • profesionalizarea tinerei generaţii la nivelul cerinţelor societăţii moderne informatizate (vezi Legea nr. 85).

Prin conţinutul lor, scopurile educaţionale posedă o anumită autonomie în raport cu idealul educaţional şi subordonează mai multe obiective particulare.Trecerea de la idealul educaţional la scopuri educaţionale şi de la acestea la obiective poartă numele generic de derivare pedagogică.


Obiectivele


După cum idealului educaţional îi corespund mai multe scopuri educaţionale, unui scop îi corespunde un şir de obiective educaţionale. Idealul şi scopurile educaţionale fiind mai generale şi mai îndepărtate ca timp de realizare, este necesară detalierea acestora printr-un şir de obiective, fiecare anticipând o performanţă ce va putea fi observată şi evaluată la sfârşitul acţiunii educaţionale.

Obiectivele sunt finalităţi educaţionale care au un nivel redus de generalitate şi se realizează în intervale scurte de timp, referindu-se la lecţii sau secvenţe de lecţii. Obiectivele educaţionale sunt enunţuri cu caracter anticipativ care descriu în termeni exacţi rezultatele aşteptate a fi obţinute la finele unei secvenţe de instruire. În funcţie de natura şi conţinutul rezultatelor vizate, obiectivele educaţionale se împart în obiective de ordin cognitiv, obiective de ordin afectiv-motivaţional şi obiective de ordin comportamental.

Obiectivul:
  • continuă drumul de concretizare, detaliere, specificare a scopurilor în plan acţional bine delimitat, pe termene variate (şcolaritate, ciclu curricular, an şcolar, predarea-învăţarea unei discipline, a unei teme, capitol, lecţii, secvenţe);
  • obiectivele didactice sunt enunţuri care dau expresie intenţiei de a determina o schimbare în personalitatea elevului ca urmare a implicării sale în activitatea de predare şi învăţare (M. Ionescu);
  • obiectivul desemnează schimbări generale sau particulare proiectate în mod intenţionat, observabile şi măsurabile şi are grade diferite de generalitate;
  • obiectivul educaţional este ipostaza cea mai concretă a finalităţilor şi indică tipul de schimbări pe care procesul de învăţământ îl aşteaptă şi îl realizează. El se referă la achiziţii de încorporat, redate în termeni de comportamente concrete, vizibile, măsurabile şi exprimabile.

Spre deosebire de scop, care vizează evoluţii şi schimbări mai extinse din punct de vedere cognitiv, afectiv, comportamental, obiectivele se deduc din scopuri, iar acestea din ideal (C. Cucoş).

Ca trăsături generale obiectivele indică:
  • intenţii care anticipă o modificare la nivelul personalităţii;
  • rezultate concrete pe care să le dovedească elevii în urma aplicării curriculumului în funcţie de care profesorul urmăreşte realizarea scopurilor în continuare, asigură succesiunea obiectivelor specifice aferente scopurilor, adaptează acţiunile;
  • relaţia cu celelalte elemente ale procesului de învăţământ de care depinde realizarea lor: prelucrarea conţinutului, alegerea metodelor, a mijloacelor, formelor de organizare, a variantei optime de proiectare, de dirijare a elevilor, stabilirea formelor de evaluare;
  • modul de raţionalizare a acţiunilor instructiv-educative în jurul scopurilor derivate, ordonate, organizate, echilibrate;
  • modul de reglare a acţiunilor pe măsura constatării realizării obiectivelor, a ceea ce s-a aşteptat, putând conduce chiar la reformularea scopurilor, obiectivelor după evaluarea posibilităţii reale de rezolvare a lor;
  • modul de concretizare în sarcini de lucru pentru elevi, la variate nivele de dificultate (E. Joiţa).

Funcţii pe care le îndeplinesc obiectivele:
  • funcţia de orientare valorică a procesului didactic, demonstrează că formularea unui obiectiv nu constituie un simplu exerciţiu/demers didactic în măsură să asigure creşterea gradului de organizare a predării şi învăţării, ci în acelaşi timp constituie “o opţiune şi o aspiraţie” care se subordonează unor valori referitoare la formarea personalităţii elevului. Dimensiunea valorică rezultă din concepţia despre cunoaştere, societate şi om. (Promovarea unor valori ca spiritul investigativ, imaginaţia creatoare, gândirea abstractă presupune formularea unor obiective care să pretindă nu doar achiziţie de informaţii şi reproducerea acestora, ci, cu deosebire, analize, sinteze, generalizări, experimentări);
  • funcţia de reglare a procesului de învăţământ face ca orice activitate instructiv-educativă în fiecare din fazele ei, de prospectare, proiectare şi desfăşurare, să înceapă cu formularea obiectivelor. Modificarea unui obiectiv determină schimbări în toate componentele, verigile, câmpului său de acţiune. De asemenea, abandonarea sau nerealizarea obiectivului propus, presupune analiza retrospectivă a modului de desfăşurare-realizare a muncii instructiv-educative, pentru a face modificările care se impun, respectiv pentru a regla activitatea didactică asigurându-i eficienţa;
  • funcţia de anticipare a rezultatelor şcolare se referă la faptul că în conţinutul obiectivelor indiferent de gradul lor de generalitate, se prefigurează rezultatul aşteptat la finele secvenţelor de instruire. Evitând formulările abstracte, generale, ambigue, ca de exemplu: “transmiterea de noi cunoştinţe”, “dezvoltarea gândirii”, “formarea trăsăturilor de personalitate” etc., obiectivele se formulează în aşa fel încât ele să indice în termeni concreţi cunoştinţele, nivelul de dezvoltare afectivă pe care dorim să le constatăm la elevi. Numai în acest fel obiectivele anticipă rezultatele şcolare şi mobilizează eforturile cadrului didactic şi ale elevilor într-un sens clar, bine definit şi în mod eficient;
  • funcţia evaluativă se referă la faptul că verificarea, evaluarea şi notarea randamentului muncii elevului presupun utilizarea unor criterii între care obiectivele sunt cele mai importante.
Structura obiectivelor pedagogice:

-este evidentă la nivelul activităţii concrete de predare – învăţare - evaluare;
-implică o structură ierarhică care include trei trepte de organizare, specifice finalităţilor educaţionale microstructurale:
- obiectivele generale ale procesului de învăţământ vizează „scopurile” sau „ţelurile” care orientează activitatea tuturor cadrelor didactice pe toată perioada şcolarităţii, integrând diferite produse parţiale sau specifice realizate în timp şi spaţiu, la nivelul instruirii formale, nonformale şi informale;

- obiectivele de generalitate medie vizează „scopurile” sau „ţelurile” unor niveluri, forme, discipline specifice de instruire care pot fi „semioperaţionalizate” prin acţiuni ale tuturor cadrelor didactice din domeniul respectiv, care angajează:
  • anumite părţi ale materiei de învăţat: capitole, subcapitole;
  • anumite posibilităţi de evaluare sumativă-cumulativă a cunoştinţelor, deprinderilor, strategiilor asimilate la diferite intervale de timp.

- obiectivele operaţionale vizează „ţelurile” sau „ţintele” concrete ale fiecărei activităţi didactice realizate de elevi sub conducereamanagerială a cadrului didactic, pe secvenţe de timp exacte carevalorifică resursele interne şi externe ale învăţării disponibile însituaţia respectivă.
În lanţul finalităţilor educaţionale, obiectivul este ultima verigă, cel care va particulariza şi concretiza idealul şi scopurile educaţionale. Obiectivul indică modificarea ce urmează a se produce în mod intenţionat în structura personalităţii celui educat. Modificările pot surveni, aşa după cum precizam anterior la nivelul proceselor şi însuşirilor psihice, calităţi intelectuale, aptitudini, motivaţii. Asigurarea funcţionalităţilor specifice obiectivelor educaţionale necesită operaţionalizarea acestora.

Obiectivul este expresia anticiparii unui rezultat asteptat intr-un context concret al instruirii. Obiectivul ne arata “ce se urmareste in fiecare secventa a procesului educational si cum se evalueaza performantele obtinute".


Clasificarea obiectivelor
Clasificari ale obiectivelor educatiei:

I. In functie de gradul de generalitate:


A. obiective generale, cu grade diverse de generalitate, denumite de unii autori si finalitati sau scopuri ale educatiei; obiectivele generale ocupa o arie foarte larga a intentionalitatii educative, si pot fi identificate:
  1. la nivelul intregului sistem de invatamant, dand expresie directa idealului educational (obiective generale ale invatamantului);
  2. in functie de tipul si profilul scolii;
  3. in functie de ciclul de invatamant (obiective ale invatamantului primar, ginmazial etc);
  4. in functie de dimensiunile formarii personalitatii (formarea personalitatii morale, estetice, religioase);
  5. pe discipline de invatamant (abiectivele generala ale disciplinelor de invatamant. obiective ale predarii/invatarii matematicii, muzicii), dar si la nivelul unor sisteme de lectii si chiar la nivelul unei singure lectii (obiectivul fundamental sau scopul lectiei); apar obiectivele cadru/competenţele generale si obiectivele de referinţă/ competenţe specifice
B. obiective concrete ce pot fi exprimate operational. Obiectivul operational este expresia anticiparii de catre profesor a unor comportamente ale elevului observabile si masurabile intr-un timp scurt (timpul desfasurarii unei lectii).

II. In functie de domeniile vietii psihice:

  1. obiective cognitive: vizeaza insusirea de cunostinte, deprinderi si capacitati intelectuale;
  2. obiective afective: se refera la formarea de sentimente, interese, atitudini.
  3. obiective psiho-motorii: vizeaza comportamente de ordin fizic.




-I-.



Organizarea pe niveluri a obiectivelor educaţionale :

Criterii de clasificare:

  • 1. Criteriul macro-microsistem: finalităţile de sistem şi de proces de învăţământ sunt obiectivele fundamentale sau scopurile sistemului (exemplu: pregătirea temeinică ştiinţifică, tehnică şi tehnologică a elevilor; calificarea în profiluri largi etc.);
  • 2. Criteriul – grad de generalitate reflectă toate dimensiunile procesului de învăţământ, angajate în plan funcţional – structural - operaţional
Dupa criteriul grad de generalitate, obiectivele se clasifica in

  • obiective pedagogice generale
  • obiective pedagogice specifice
Obiectivele pedagogice generale:

- sunt valabile pe verticala şi orizontala procesului de învăţământ;


- reflectă dimensiunea funcţională a procesului de învăţământ, situată la linia de intersecţie cu finalităţile macrostructurale ale sistemului de educaţie;


- vizează criteriile de elaborare a planului de învăţământ, validate la nivel de politică a educaţiei în funcţie de capacitatea acestora de:
  • a răspunde nevoilor reale de formare-dezvoltare a unui anumit tip de personalitate, valabil la scara întregii societăţi;
  • a îndruma acţiunile viitoare de programare şi operaţionalizare a conţinutului instruirii în cadrul programelor şi manualelor şcolare;
  • a indica rezultatele care trebuie obţinute prin activităţile şcolare;
  • a orienta selecţia conţinuturilor, activităţile de învăţare şi exigenţele pedagogice ale curriculum-ului (Curriculum şcolar, Ghid metodologic).


Obiective generale, cu grade diverse de generalitate, sunt denumite de unii autori si finalitati sau scopuri ale educatiei;


obiectivele generale ocupa o arie foarte larga a intentionalitatii educative, si pot fi identificate la nivelul intregului sistem de invatamant, dand expresie directa idealului educational; Sunt exprimate
  • in functie de tipul si profilul scolii;
  • in functie de ciclul de invatamant (obiective ale invatamantului primar, ginmazial);
  • in functie de dimensiunile formarii personalitatii (formarea personalitatii morale, estetice, religioase);
  • pe discipline de invatamant (obiective ale predarii/invatarii matematicii, muzicii), dar si la nivelul unor sisteme de lectii si chiar la nivelul unei singure lectii (obiectivul fundamental sau scopul lectiei);


Modele reprezentative care specifică domeniile schimbărilor didactice / educaţionale:

  • modelul morfologic care are la bază o concepţie psihologică despre inteligenţă-înţeleasă ca structură de operaţii mintale implicate în rezolvarea de probleme şi obţinerea de performanţe. Dacă au fost stabilite operaţiile mintale specifice inteligenţei, acestea pot fi luate ca referinţă în formularea obiectivelor generale, fără a respecta o ordine ierarhică. Ponderea importantă cade pe combinarea diferitelor operaţii şi a obiectivelor care le corespund pentru a avansa în dezvoltarea inteligenţei;
  • modelul clasificării ierarhice (elaborat de de B. S. Bloom) are două dimensiuni: una de conţinut (se bazează pe distincţia dintre componentele cognitive, afective şi psihomotorii ale activităţii psihice implicate în învăţare; în acelaşi timp se au în vedere diferenţele dintre conţinuturile învăţării: cognitive-care urmăresc în special producerea cunoaşterii ştiinţifice; afective-care vizează asimilarea şi practicarea de atitudini, norme, valori; psiho - motorii - care se referă la formarea unor deprinderi necesare înfăptuirii unei activităţi psiho - motorii), iar cea de-a doua dimensiune face o diferenţiere şi o ordonare a proceselor psihice implicate în învăţare în funcţie de gradul lor de complexitate (pentru fiecare domeniu de conţinut – cognitiv, afectiv, psihomotor - se delimitează în mod progresiv operaţii cu grade diferite de complexitate şi de accesibilitate pentru cei implicaţi în actul învăţării).
Obiectivele pedagogice specifice:

- sunt valabile pe niveluri, trepte, discipline, forme de învăţământ şi de instruire;


- reflectă dimensiunea structurală a procesului de învăţământ, care vizează resursele de conţinut plasate intermediar între criteriile stabilite la nivel de politică a educaţiei şi cerinţele de proiectare didactică eficientă orientate în direcţia activităţii de predare-învăţareevaluare;


- acţionează la nivelul a trei coordonate principale angajate în activitatea de proiectare a procesului de învăţământ:
1. coordonata transversală, care vizează dimensiunile educaţiei:

  • obiective pedagogice specifice educaţiei intelectuale;
  • obiective pedagogice specifice educaţiei morale;
  • obiective pedagogice specifice educaţiei tehnologice;
  • obiective pedagogice specifice educaţiei estetice;
  • obiective pedagogice specifice educaţiei fizice.

2. coordonata verticală, care vizează treptele de învăţământ:

  • obiectivul pedagogic specific învăţământului preşcolar;
  • obiectivul pedagogic specific învăţământului primar;
  • obiectivul pedagogic specific învăţământului secundar inferior;
  • obiectivul pedagogic specific învăţământului secundar superior (liceal, profesional);
  • obiectivul pedagogic specific învăţământului superior (scurt, lung, postuniversitar).

3. coordonata orizontală, care vizează obiectivele pedagogice specifice ale fiecărei discipline de învăţământ sau grupe de discipline proiectate intradisciplinar, interdisciplinar sau transdisciplinar;
Cele trei coordonate prezentate anterior pot fi combinate şi recombinate la nivelul planului de învăţământ, în funcţie de structura acestuia şi de criteriile care stau la baza elaborării acestuia. Valorificarea lor deplină presupune instituţionalizarea obiectivelor pedagogice specifice la nivelul unor programe de instruire formală şi nonformală, deschise educaţiei permanente şi autoeducaţiei. (S. Cristea).

Obiectivele cadru si obiectivele de referinta

Din perspectivă curriculară se pot distinge:

  • obiective cadru
  • obiective de referinta

Curriculumul Naţional a introdus în programele şcolare obiectivele cadru şi obiectivele de referinţă. Ceea ce le diferenţiază este faptul că obiectivele cadru se realizează la sfârşitul unui ciclu şcolar, iar cele de referinţă au coordonate temporale de realizare cel mult un an. Din obiectivele cadru derivă obiectivele de referinţă ale unei anume discipline.
Obiectivele-cadru:

  • sunt concepute pentru arii curriculare şi discipline de studiu;
  • aceste obiective au un grad ridicat de generalizare şi de complexitate;
  • se referă la formarea de capacităţi intelectuale, de deprinderi, abilităţi şi aptitudini specifice disciplinei respective şi sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu.
  • exemplu: „dezvoltarea capacităţilor de a recepta şi de a produce texte scrise şi orale de diverse tipuri”, este un obiectiv-cadru la Limba şi literatura româna;

Obiectivele de referinţă:

  • specifică rezultatele aşteptate ale învăţării pe fiecare an de studiu şi urmăresc progresia în achiziţia de competenţe şi de cunoştinţe, de la un an de studiu la altul;
  • se fixează la fiecare an de studiu în parte, urmărindu-se atingerea obiectivelor – cadru.
  • exemplu: „la sfârşitul clasei a VII-a elevul va fi capabil să exprime oral sau în scris reacţiile proprii la receptarea textelor literare”.

Obiectivele-cadru şi cele de referinţă sunt însoţite în programele şcolare de activităţi de învăţare (sarcini), de conţinuturile prin care se realizează şi de standardele curriculare de performanţă.


Obiectivele operaţionale (sau performative)

  • sunt înfăptuite pe termen scurt, în cadrul lecţiilor şi a altor activităţi instructiv – educative; trebuie să se regăsească în sarcini de lucru, în acţiuni ale elevilor efectuate simultan sau succesiv cu ale cadrului didactic, iar nu în relatarea conţinutului de predat sau în răspunsurile elevilor aşteptate de institutoarea (E. Joiţa);
  • sunt valabile la nivelul activităţii efective de predare-învăţareevaluare, realizată în diferite forme de organizare didactică;
  • reprezintă dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ care proiectează acţiunile pe care elevul trebuie să le realizeze sub conducerea cadrului didactic în timpul lecţiei;
  • proiectează, la nivel operaţional, comportamentul de răspuns, al elevilor, la sarcinile didactice comunicate la începutul lecţiei sau a altor activităţi instructiv-educative. Acest comportament de răspuns trebuie să fie observabil şi evaluabil, din punct de vedere pedagogic, la diferite intervale de timp care acoperă una sau mai multe secvenţe de instruire proiectate şi realizate pe parcursul activităţii didactice respective.
Elaborarea obiectivelor pedagogice concrete:

- presupune activarea unor strategii de operaţionalizare a finalităţilor microstructurale;
- în realizarea strategiei de operaţionalizare sunt implicate două operaţii pedagogice complementare:

  • operaţia pedagogică de deducere obiectivelor concrete din obiectivele specifice şi din obiectivele generale incluse în documentele oficiale de proiectare a instruirii (programe şcolare, plan de învăţământ etc.);
  • operaţia pedagogică de traducere efectivă a obiectivelor respective “în planul acţiunii şi al aplicaţiei directe” ca sarcini de învăţare;
- în strategia elaborării obiectivelor se porneşte de la cele generale, iar pentru realizarea lor, se porneşte de la cele operaţionale.


-II-.



Criteriul – conţinut psihologic

Pornind de la posibilitatea diferenţierii unor categorii comportamentale s-au delimitat trei grupe de obiective:

  • Obiective cognitive: precizează ce cunoştinţe, deprinderi, capacităţi, abilităţi să-şiînsuşească elevul;
  • Obiectivele afective: vizează formarea de interese, atitudini, convingeri, sentimente.
  • Obiective psiho-motorii: desemnează comportamentele fizice (dexteritate manuală, rapiditatea mişcărilor).
Criteriul – tipul de comportament aşteptat

Angajează două “criterii de referinţă”: competenţa proiectată şi realizată; performanţa proiectată şi realizată.

Obiectivele pedagogice de competenţă:

- oferă instrumentele metodologice necesare pentru analiza „scopurilor” activităţii didactice, care concentrează obiectivele generale şi specifice ale procesului de învăţământ, operaţionalizate la nivelul unui capitol, grup de lecţii. Aceste instrumente metodologice nu sunt activate însă pentru formularea directă, imediată a obiectivelor; ele includ un „îndemn” care are menirea de a preciza ce comportamente trebuie cercetate, încurajate, întărite (E.Dimitriu);


- taxonomia elaborată de B. Bloom în anul 1956, poate fi interpretată ca un model al obiectivelor pedagogice de competenţă, care vizează următoarele domenii ierarhice ale cunoaşterii: cunoaşterea simplă – înţelegerea – aplicarea – analiza – sinteza – evaluarea critică;


- această taxonomie a fost completată de alţi autori, care au stabilit obiective de competenţă pentru domeniul:


  • afectiv (Krathwohl): receptare–reacţie– valorizare–organizare–caracterizare;
  • psihomotor (Simpson): percepere–dispoziţie–reacţie dirijată–automatism– reacţie complexă.


Taxonomii ale obiectivelor educationale


Conceptul de taxonomie didactică

Etimologie şi istoric:
  • etimologia termenului „taxonomie” se află în grecescul „taxis”= aşezare, ordonare, aranjare şi „nomos”= lege;
  • conceptul de taxonomie didactică a fost introdus şi dezvoltat de Şcoala din Chicago, care sub conducerea lui B. S. Bloom, şi-a propus să contureze dimensiunile acţiunii instructive pe baza obiectivelor didactice, aceasta permiţând modelarea şi prelucrarea automatizată a datelor caracteristice procesului de învăţământ.

Definiţie:
  • în teoria şi practica instruirii s-a impus termenul de “taxonomie didactică”, ce reprezintă ştiinţa clasificării metodelor didactice, a principiilor învăţământului, a formelor de organizare a activităţilor instructiv-educative, a mijloacelor de instruire etc.



Domeniul cognitiv. Taxonomia lui B.S. Bloom (1956)



Aşa cum a fost ea concepută de B. BLOOM, taxonomia domeniului cognitiv foloseşte drept criteru de clasificare complexitatea operaţiilor mintale pe care le implică fiecare categorie de obiective educative. Bloom publica ptr prima data taxonomia obiectivelor educationale pe domenii comportamentale. Taxonomia lui Bloom nu ingradeste intelegerea nivelului de complexitate si de generalizare a obiectivelor didactice, ci o completeaza si o detaliaza in domeniul cognitiv, afectiv si psihomotor. Din acest punct de vedere, B. Blomm distinge 6 clase comportamentale:

1.Cunoaşterea- se referă la situaţiile care îi solicită elevului doar să-şi reamintească şi să expună din memorie anumite informaţii specifice, metode, proceduri, clasificări, teorii s.a. In această clasă sunt incluse, de exemplu, acele obiective care vizează memorarea şi reproducerea de către elevi a dimensiunilor unui obiect tehnic, a anilor în care au avut loc anumite evenimente, a unei metode de a prepara o substanţă, a modului în care pot fi clasificate diferite organe de maşini (etc.), în condiţiile în care, anterior, toate acestea, au fost prezentate de către profesor. Desigur că reproducerea unor cifre, a unor simboluri reprezintă sarcini de o mai mică complexitate decât, de pildă, reproducerea unor clasificări sau a unei teorii anterior memorate, ceea ce înseamnă că chiar în interiorul acestei prime clase se pot diferenţia mai multe trepte de complexitate. Toate însă presupun, în esentă, memorarea a ceva şi apoi reproducerea. B. Bloom apreciază că majoritatea obiectivelor urmărite de către profesori în învăţământul tradiţional sunt de acest tip, ceea ce face să fie solicitate cu precădere funcţiile memoriei şi să fie neglijate alte capacităţi de operare intelectuală.

2.Inţelegerea- vizează acele obiective care solicită

(a) exprimarea unor informaţii, anterior memorate, într-un alt limbaj (“traducerea”). De exemplu, exprimarea în cuvinte a unei expresii simbolice (de pildă, I=U/R), sau exprimarea grafică a unei relaţii, cum ar fi ilustrarea printr-un grafic a evoluţiei unei mărimi fizice în anumite condiţii;

(b) extrapolarea unor informaţii (de exemplu, desprinderea tuturor consecinţelor ale faptelor la care se referă);

(c) interpretarea unei informaţii ( expunerea ei într-o manieră rezumativă, prezentarea ei în cuvinte proprii, comentarea ei prin evidenţierea relaţiilor ei logice cu alte informaţii s.a.). “Traducerea”, “extrapolarea” şi “interpretarea” sunt “trepte” ale acestei clase taxonomice (“înţelegerea”). Pentru a verifica măsura în care elevii lor au înţeles ceea ce le-a explicat, profesorii le vor solicita, aşadar, să probeze atingerea unor obiective de genul celor descrise mai sus, caracteristice pentru această clasă taxonomică.

3.Aplicarea. La acest nivel, obiectivele solicită elevilor să utilizeze abstracţii ( reguli, formule etc.), dincolo de contextul în care au fost dobândite iniţial, pentru a obţine informaţii noi despre fapte sau situaţii particulare. De exemplu, să folosească formula de calcul al suprafeţelor pentru a afla cantitatea de material necesară pentru acoperirea unui spaţiu anume, sau să determine presiunea care se va crea într-un anumit recipient, într-o anumită situaţie etc. Majoritatea rezolvărilor de probleme în şcoală serveşte realizării unei asemenea categorii de obiective educative.

4.Analiza. Această clasă include obiectivele care implică surprinderea, prin efort personal, de exemplu, a premiselor (neexplicite) de la care s-a pornit în conceperea unui anumit produs, identificarea elementelor unui întreg (“analiza elementelor”); identificarea unor raporturi logice şi cauzale (“analiza relaţiilor”); surprinderea principiilor după care funcţionează sau este construită o categorie de produse (“analiza principiilor”).

5.Sinteza. Vizează obiective ce implică antrenarea capacităţile creatoare ale elevilor.
O primă treaptă presupune restructurarea unor idei, prezentarea lor în altă ordine, surprinderea unor noi corelaţii logice, pe baza cărora se formulează concluzii personale, toate acestea conducând la elaborarea unei lucrări personale (compunere, referat, eseu, obiect tehnic, etc).

O treaptă mai înaltă în interiorul acestei clase implică elaborarea unui proiect personal de cercetare a unor fenomene, a unui plan personal de acţiune într-un domeniu. Elaborarea unei lucrări de sinteză, ( de genul unei lucrări de licenţă, a unei teze de doctorat etc) care pune în evidenţă noi relaţii abstracte între fenomene, reprezintă ultima treaptă a acestei clase taxonomice.

6.Evaluarea- include obiective care solicită elevilor să emită judecăţi de valoare personale şi argumentate despre o creaţie făcând referire la precizie, logică, consistenţă, coerenţă, rigoare ( “evaluare prin raportare la criterii interne”), precum şi la eficienţă, adecvare la scop sau conformitatea cu un model (“evaluarea prin raportare la criterii externe”)

Pe scurt:

1.00. Achiziţia cunoştinţelor
---------------1.10. Cunoaşterea datelor particulare
----------------------------------1.11. Cunoaşterea terminologiei
----------------------------------1.12. Cunoaşterea faptelor particulare
---------------1.20. Cunoaşterea mijloacelor care permit utilizarea datelor particulare
----------------------------------1.21. Cunoaşterea convenţiilor
----------------------------------1.22. Cunoaşterea tendinţelor şi secvenţelor
----------------------------------1.23. Cunoaşterea clasificărilor
----------------------------------1.24. Cunoaşterea criteriilor
----------------------------------1.25. Cunoaşterea metodelor
---------------1.30. Cunoaşterea reprezentărilor abstracte
----------------------------------1.31. Cunoaşterea principiilor şi legilor
----------------------------------1.32. Cunoaşterea teoriilor
2.00. Înţelegerea (comprehensiunea)
---------------2.10. Transpoziţia (transformarea)
---------------2.20. Interpretarea
---------------2.30. Extrapolarea
3.00. Aplicarea
4.00. Analiza
---------------4.10.Cercetarea elementelor
---------------4.20. Cercetarea relaţiilor
---------------4.30 Cercetarea principiilor de organizare
5.00. Sinteza
---------------5.10. Elaborarea unei lucrări personale
---------------5.20. Elaborarea unui plan de acţiune
---------------5.30. Derivarea dintr-un ansamblu de relaţii abstracte
6.00. Evaluarea
---------------6.10. Criterii interne
---------------6.20. Criterii externe






Aprecieri

  • a fost prima taxonomie elaborată;
  • realizează o ordonare ierarhică a proceselor (informative şi formative-începând cu nivelul al IIlea);
  • se impun consideraţiile„pedagogico-logicopsihologice” (Bloom);
  • încercări de proiectare a lecţiei după ierarhia proceselor implicate.
  • a stimulat conştientizarea asupra locului mare pe care îl acordă învăţământul simplei memorări şi mai puţin formării intelectuale.

Critici

1.validitate reală, dar limitată

a) ierarhia este contestabilă;
b) sistem eterogen;
c) categoriile nu se exclud reciproc;
2.lipsa fidelităţii
3.utilitate redusă pentru întocmirea programelor şcolare
4.un ansamblu rău echilibrat
5.nu este utilă fără referiri la trecutul comportamental al individului

Unul dintre reproşurile adresate acestei taxonomii a lui B. Bloom a fost acela că ultima clasă, “evaluarea”, nu pare a se referi la obiective care solicită o mai mare complexitate operaţională, în comparaţie cu clasa precedentă. Se pare, totuşi, că evaluarea unei creaţii necesită, printre altele, raportarea acesteia, în prealabil, la un model ideal, produs, evident, printr-un efort de sinteză.



Domeniul afectiv -Taxonomia lui Krathwohl (1964)

Bloom sublinia că domeniul afectiv are în vedere obiectivele legate de modificarea sistemului de interese, a atitudinilor, a valorilor şi dezvoltarea capacităţii de adaptare. Dificultăţile de elaborare a taxonomiilor acestui domeniu sunt legate de

  • imprecizii conceptuale;
  • de distincţiile dintre domeniile cognitiv şi afectiv;
  • de anumite frâne de ordin cultural (zona sentimentelor este considerată drept cea mai tainică a personalităţii);
  • de ignorarea achiziţiilor în domeniul procesului de învăţare afectivă;
  • de insuficienţa instrumentelor de măsură (se recurge, de obicei, la probe indirecte) .

Cea mai cunoscută taxonomie este cea a lui Krathwohl (1970) :

Clasele sunt următoarele:


1. Receptivitatea.


Obiectivele incluse în această clasă vizează simpla conştientizare a existenţei unei valori de către elevi.


O primă treaptă (“conştientizarea”) presupune acceptarea de către elev a faptului că o anumită atitudine, convingere, sentiment prezintă valoare pentru alte persoane, desi pentru propria persoană, este posibil să aibă vreun ecou afectiv.


O altă treaptă (“dispoziţia de receptare”) este aceea care presupune tolerarea de către un elev a situaţiilor în care întâlneşte valoarea respectivă, fără ca să le evite în vreun fel, deşi nu-i produc plăcere.


De exemplu, dacă este vorba de atitudinea faţă de muzica simfonică, o asemenea tolerare se poate produce atunci când pe un post de radio, după o emisiune muzicală preferată, urmează o emisiune de muzică simfonică, iar subiectul continuă să audieze postul respectiv, fără să treacă imediat la căutarea altuia, cu toate că ceea ce audiază nu reprezintă genul său preferat de muzică.


O treaptă superioară (“atenţia selectivă”) presupune acceptarea contactului cu diferitele forme de manifestare ale unui anumit domeniu valoric, chiar şi în condiţiile în care exită posibilitatea de a opta pentru alte situaţii.


Păstrând exemplul anterior, treapta “atenţiei selective” presupune că individul continuă să audieze emisiunea de radio care transmite un asemenea gen de muzică, deşi ştie că pe un alt post, în acelaşi moment, se transmite genul său preferat de muzică.


In pofida existenţei unor “stimuli concurenţi”, contactul cu un anumit domeniu de valori este aşadar menţinut de către individ. Ceea ce este comun tuturor treptelor cuprinse în această primă clasă taxonomică este faptul că individul este relativ pasiv în raport cu valoarea care urmează să fie interiorizată, în sensul că el o tolerează, o acceptă, dar nu manifestă iniţiative de căutare a acelor situaţii în care ea se manifestă.


2. Reacţia.


La acest nivel se plasează acele obiective educative care îşi propun să inducă elevilor “dorinţa de a răspunde”, de a-şi exprima, din proprie iniţiativă, acordul, cel puţin parţial, cu acele comportamente care au la bază preferinţa pentru o anumită valoare.


O primă treaptă este aceea în care individul ia hotărârea de a se iniţia în vreun fel în domeniul valoric pus în discuţie, deşi deocamdată, personal, nu-i oferă satisfacţie în întregime. Doreşte însă să-l cunoască.


De exemplu, individul poate lua hotărârea de a–şi cumpăra discuri cu muzică simfonică, de a-şi cumpăra bilete la concerte etc.


Ulterior, subiectul ajunge să trăiască sentimente de satisfacţie de pe urma anumitor aspecte ale unui domeniu valoric, deşi majoritatea celorlalte aspecte continuă să-i rămână indiferente.


Dacă este vorba, de exemplu, despre atitudinea faţă lectură, este posibil să-i facă placere să citească anumite genuri literare, dar să-i displacă să citească altceva. In cazul exemplului cu muzica simfonică, este posibil ca iniţial individului să-i placă să asculte anumite dansuri simfonice, câteva fragmente care i se par mai melodioase, fără însă a resimţi vreo satisfacţie atunci când audiază altceva.


O treaptă superioară este atunci când un anumit domeniu valoric produce satisfacţie, în totalitatea aspectelor sale.


3. Valorizarea


Include acele obiective care îşi propun să-l ajute pe individ să devină participant activ la o activitate de atragere a altor persoane în practicarea unor anumite valori.


O primă treaptă este aceea când el se limitează la a-şi exprima fată de alţii preferinţa pentru o anumită valoare. Doreşte ca alte persoane să ştie că el preferă un anumit domeniu valoric. Ulterior el poate să încerce să-i convingă pe standarde personale de apreciere. Acest proces de transformare a valorilor altor persoane în propriile valori este un proces de interiorizare. Ulterior el poate să încerce să-i convingă pe alţii de satisfacţiile pe care le oferă acel domeniu valoric si să-i atragă la o activitate în acord cu valorile care-l caracterizează.


4. Organizarea.


La acest nivel se urmăreşte inducerea trebuinţei de a-şi ordona într-un sistem valorile la care aderă, de a le ierarhiza, de a stabili pe cele dominante şi stabile în raport cu altele. Aceasta înseamnă studiu sistematic, încercare de aprofundare teoretică, disponibilitate de a depune în acest scop un efort îndelungat.


5. Caracterizarea.


Include acele obiective care urmăresc să-l ajute pe individ să ajungă în stare să-si contureze şi să-şi exprime o viziune personală asupra unui anumit univers valoric. In acest univers valoric, el poate să-si exprime aprecieri personale şi pertinente, bazate pe o cunoastere profundă.


In plus, se produce o restructurare a tuturor valorilor în care crede, astfel încât respectivul domeniu de valori dobândeşte o poziţie dominantă şi exprimă aspectele esenţiale ale orientării individului ca personalitate. Este nivelul la care omul doreşte –şi este capabil- să se manifeste creator în interiorul unui anumit univers valoric.

Sinteză a taxonomiei Krathwohl:

1.00. Receptarea (prezenţa)
---------------1.10. Conştiinţa
---------------1.20. Voinţa de a recepta
---------------1.30. Atenţia dirijată sau preferenţială
2.00. Răspunsul
---------------2.10. Asentimentul
---------------2.20. Voinţa de a răspunde
---------------2.30. Satisfacţia de a răspunde
3.00. Valorizarea
---------------3.10. Acceptarea unei valori
---------------3.20. Preferinţa pentru o valoare
---------------3.30. Angajarea
4.00. Organizarea
---------------4.10. Conceptualizarea unei valori
---------------4.20. Organizarea unui sistem de valori
5.00. Caracterizarea printr-o valoare sau un sistem de valori
---------------5.10. Dispoziţie generalizată
---------------5.20. Caracterizarea (concepţia despre lume)



Aprecieri
  • principiul interiorizării este folosit pentru a explica clasificarea legată de acest domeniu;
  • s-a propus un paralelism între domeniile cognitiv şi afectiv;
  • se cunosc şi încercări de operaţionalizare (N. Metfessel ş.a.);
Critici
  • caracterul său abstract, general;
  • conceptul de interiorizare nu este deloc operaţionalizat;
  • nu constituie un instrument concret pentru educatori;



Domeniul psihomotor. Taxonomia lui Harrow (1972)

Domeniul psihomotor are importanţa sa în procesul de modelare a personalităţii individului: condiţie necesară de supravieţuire şi de independenţă; permite o explorare a mediului înconjurător; menţine sănătatea fizică şi mintală; are un rol important în activităţile sportive şi artistice; comunicarea nonverbală constituie un instrument important de socializare.

Taxonomia domeniului psihomotor a fost elaborata initial de E.J. SIMPSON cuprinde 5 clase comportamentale, ordonate după criteriul gradului de stăpânire a unei deprinderi motrice. In 1972, a fost formulată o nouă taxonomie a acestui domeniu de către HAROW. Cea mai dezvoltată şi mai riguroasă este cea a lui Harrow.

Sintetizand , ilustram schematic aceasta taxonomie:

1.00. Mişcările reflexe
---------------1.10. Reflexe segmentare
------------------------------1.11. Reflexe de flexiune
------------------------------1.12. Reflexe miotatice (de întindere musculară)
------------------------------1.13. Reflexe de extensiune
------------------------------1.14. Reflexe de extensiune încrucişată
---------------1.20. Reflexe intersegmentare (intervin într-un segment final)
------------------------------1.21. Reflex cooperativ
------------------------------1.22. Reflex antagonist
------------------------------1.23. Inducţie succesivă
------------------------------1.24. Figură reflexă
---------------1.30. Reflexe suprasegmentare (implică activitatea creierului)
------------------------------1.31. Rigiditatea muşchilor extensori
------------------------------1.32. Reacţii plastice
------------------------------1.33. Reflexe posturale
---------------------------------------------1.331. Reacţii de sprijinire
---------------------------------------------1.332. Reacţii de deplasare
---------------------------------------------1.333. Reacţii de atitudine tonică
---------------------------------------------1.334. Reacţii de redresare
---------------------------------------------1.335. Reacţii de prehensiune
---------------------------------------------1.336. Reacţii de aşezare în poziţie de executare a salturilor
2.00. Mişcările fundamentale de bază
---------------2.10. Mişcările locomotorii
---------------2.20. Mişcările specifice muncii industriale
---------------2.30. Mişcări de manipulare
------------------------------2.31. Prehensiune
------------------------------2.32. Dexteritate
3.00. Aptitudinile perceptive
---------------3.10. Discriminare kinestezică
------------------------------3.11. Conştiinţa corpului
---------------------------------------------3.111. Bilateralitate
---------------------------------------------3.112. Lateralitate
---------------------------------------------3.113. Dominanta stânga-dreapta
---------------------------------------------3.114. Echilibru
------------------------------3.12. Imagine corporală
------------------------------3.13. Relaţii între corp şi obiectele din mediul înconjurător
---------------3.20. Discriminare vizuală
------------------------------3.21. Acuitatea vizuală
------------------------------3.22. A putea observa
------------------------------3.23. Memoria vizuală
------------------------------3.24. Diferenţierea figură-fond
------------------------------3.25. Persistenţa perceptivă
---------------3.30. Discriminare auditivă
------------------------------3.31. Acuitatea auditivă
------------------------------3.32. Orientarea auditivă (tracking)
------------------------------3.33. Memoria auditivă
---------------3.40. Discriminarea tactilă
---------------3.50. Aptitudini coordonate
------------------------------3.51. Coordonarea oculo-manuală
------------------------------3.52. Coordonare ochi-picioare
4.00. Calităţi fizice
---------------4.10. Rezistenţa
------------------------------4.11. Musculară
------------------------------4.12. cardio-vasculară
---------------4.20. Forţa
---------------4.30. Supleţea
---------------4. 40. Agilitatea
------------------------------4.41. Schimbarea direcţiei
------------------------------4.42. Opriri şi porniri
------------------------------4.43. Timpul de reacţie
------------------------------4.44. Dexteritatea
5.00. Mişcări de dexteritate (skilled movements)
---------------5.10. Mişcare adaptativă simplă
------------------------------5.11. Nivel iniţial
------------------------------5.12. Nivel intermediar
------------------------------5.13. Nivel avansat
------------------------------5.14. Nivel foarte avansat
---------------5.20. Mişcare adaptativă compusă
------------------------------5.21. Nivel iniţial
------------------------------5.22. Nivel intermediar
------------------------------5.23. Nivel avansat
------------------------------5.24. Nivel foarte avansat
---------------5.30. Mişcare adaptativă complexă
------------------------------5.31. Nivel iniţial
------------------------------5.32. Nivel intermediar
------------------------------5.33. Nivel avansat
------------------------------5.34. Nivel foarte avansat
6.00. Comunicarea nonverbală
---------------6.10. Mişcarea expresivă
------------------------------6.11. Poziţia corpului şi mersul
------------------------------6.12. Gesturile
------------------------------6.13. Expresia feţei
---------------6.20. Mişcarea interpretativă
------------------------------6.21. Mişcarea estetică
---------------6.22. Mişcarea creatoare



Aprecieri
  • cuprinde o descriere completă;
  • claritatea nivelurilor şi subcategoriilor;
  • prezintă interes pentru profesorii de educaţie fizică şi alte discipline de învăţământ ce presupun
  • componente psihomotorii;
  • interdependenţa planurilor cognitiv şi psihomotor;

Critici
  • nu predomină un criteriu general precis;
  • subcategoriile nu se exclud;
  • nivelurile 3.00. şi 4.00. se situează pe un continuum?
  • a se avea în vedere nu numai grupele musculare implicate, ci şi patterns-urile motorii (Guilford);


Taxonomia D'Hainaut


Cea mai elaborată taxonomie rămâne cea a lui D'Hainaut (1981), care, prin tipologia interdisciplinară a demersurilor intelectuale, „se apropie mai puţin de cerinţele taxonomice, apropiindu-se în schimb de logica didactică”, utilă pentru facilitarea efortului de operaţionalizare a unor obiective educaţionale. De asemenea, un merit al taxonomiilor îl constituie faptul că ele par „să arunce o punte între filosofia şi tehnologia educaţiei”.


A defini obiectivele operaţionale înseamnă „a preciza cu cea mai mare grijă activităţile graţie cărora cel care învaţă va progresa spre desăvârşirea educaţiei sale; cu alte cuvinte, este vorba de precizarea situaţiilor în care astfel de activităţi se vor exersa sau se vor manifesta. Astfel, a specifica un obiectiv în termeni operaţionali implică şi cuprinde definirea unei situaţii, în care cel ce învaţă exersează pentru a stăpâni o deprindere sau un comportament, sau, şi mai bine, în care dă dovadă că a atins acest obiectiv.”

În viziunea lui D`Hainaut, „obiectivele operaţionale nu au sens şi nu se justifică decât în calitate de componente ale unor scopuri mai generale”. Analiza pe care el o realizează pune în evidenţă problemele distincte pe care le implică operaţionalizarea obiectivelor domeniului cognitiv şi cele ale domeniului afectiv.

Obiectivul pedagogic cu predominanţă cognitivă poate fi descris prin cinci caracteristici :

a. Obiectul activităţii elevului;

b. Natura activităţii elevului;

c. Operatorul pus în joc sau solicitat;

d. Produsul activităţii;

e. Disponibilitatea componentelor activităţii (operator, obiect produs) în repertoriul cognitiv al elevului.

Caracteristicile unui obiectiv predominant afectiv sunt:
a. Obiectul care va declanşa reacţia afectivă şi situaţia în care este inserat;

b. Natura activităţii afective sau a atitudinii elevului;

c. Operatorul afectiv;

d. Comportamentul potenţial sau răspunsul elevului;

e. Disponibilitatea produsă în personalitatea afectivă a elevului.

Pentru domeniul cognitiv, tehnica de operaţionalizare a lui D`Hainaut umatoarele componente :

1. Activitatile cognitive ale elevului:



2. Materia (obiecte, produse)
------------2. Materia (obiecte, produse)
----------------------2.1. Elementele
------------------------------2.1.1. Obiectele, simbolurile, cuvintele, valorile.
------------------------------2.1.2. Faptele specifice, evenimentele.
------------------------------2.1.3. Problemele, datele, locurile.
------------------------------2.1.4. Sursele cunoaşterii (referinţa la un autor, la o lucrare etc.)
----------------------2.2. Clasele (Categoriile, subdiviziunile, cazurile, grupurile, circumstanţele)
----------------------2.3. Relaţiile
------------------------------2.3.1. Relaţii de organizare: ierarhia, sensul, tendinţa, anterioritatea, poziţia.
------------------------------2.3.2. Relaţia de cauză, de efect, de dependenţă sau de independenţă.
------------------------------2.3.3. Legile, concepţiile, axiomele, teoremele, regulile şi excepţiile.
------------------------------2.3.4. Relaţiile logice sau matematice: contrar, invers, reciproc, corelativ, complementar, egal, compatibil, incompatibil.
------------------------------2.3.5. Condiţiile (în care o regulă este sau nu este aplicabilă).
------------------------------2.3.6. Criteriile de apreciere internă sau externă.
----------------------2.4. Operaţiile şi operatorii
------------------------------2.4.1. Operaţiile logice: nu, şi, sau, dacă, dacă şi numai dacă, aproximativ…, cam, excludere, includere, reciproc, invers, identitate etc.
------------------------------2.4.2. Transformările formale: permutare, simetrie, traducere, iteraţie etc.
------------------------------2.4.3. Metodele: modalităţi operatorii, procedee, algoritmi, tehnici, strategii.
------------------------------2.4.4. Aparate, instrumente, mijloace.
------------------------------2.4.5. Variaţiile, interpolarea, extrapolarea.
------------------------------2.4.6. Factorii.
----------------------2.5. Structurile
------------------------------2.5.1. Formele.
------------------------------2.5.2. Sistemele şi modelele.
------------------------------2.5.3. Teoriile.
3. Gradul de integrare : Indică măsura în care o nouă achiziţie „ar putea fi însuşită şi pusă în acţiune de cel aflat în procesul educaţiei.”
----------------------3.1. Dimensiuni
------------------------------3.1.1. Reţinerea (cu patru trepte):
----------------------------------------a) imediată;
----------------------------------------b) pe termen scurt;
----------------------------------------c) pe termen mijlociu;
----------------------------------------d) pe termen lung;
------------------------------3.1.2. Transferul
----------------------------------------a) academic
--------------------------------------------------- în aceeaşi ramură (vertical- Gagné);
----------------------------------------------------într-o ramură diferită (orizontal).
----------------------------------------b) operaţional (în afara mediului de învăţare)
----------------------------------------c) integral (a pune în aplicare spontan în toate situaţiile).
4. Circumstanţele
----------------------4.1. Legate de obiect :
--------------------------------a) utilizarea imediată / să sufere o transformare prealabilă;
--------------------------------b) nivelul de familiaritate pentru elev;
----------------------4.2. Legate de produs :
--------------------------------a) sub ce formă va fi cerut;
--------------------------------b) gradul său de evidenţă;
--------------------------------c) dacă este verificabil sau nu;
----------------------4.3. Legate de operaţie :
--------------------------------a) gradul de evidenţă;
--------------------------------b) cât de explicită este informaţia necesară activităţii;
----------------------4.4. Legate de cel care învaţă :
--------------------------------a) gradul de autonomie;
--------------------------------b) caracterul public sau nu al activităţii sale;
--------------------------------c) eventualele consecinţe ale executării activităţii;
5. Criteriile de succes
----------------------5.1. Criterii de performanţă individuală
--------------------------------a) rata succesului;
--------------------------------b) toleranţa;
--------------------------------c) limitele de timp
----------------------5.2. Criterii de performanţă globală
--------------------------------a) procentul global de succes;
--------------------------------b) scorul relativ al grupului (tipul profitului);

Modelul lui D`Hainaut este, se pare, cel mai complet, dar şi greu de mânuit în activitatea de predare- învăţare. Sesizându-i dificultăţile, D`Hainaut a prevăzut o combinaţie mai simplă (activitate X produs), constituirea unei „bănci” de obiective şi a propus un model pentru selectarea obiectivelor




Competenţele

O categorie aparte a obiectivelor o reprezinta formarea de compente.

Ce sunt competentele?

  • competenţele sunt ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare, cu ajutorul cărora elevii pot rezolva diferite probleme dintr-un domeniu;
  • proiectarea curriculumului pe competenţe vine în întâmpinarea cercetărilor din psihologia cognitivă, conform cărora prin competenţă se realizează în mod exemplar transferul şi mobilizarea cunoştinţelor şi a deprinderilor în situaţii/contexte noi şi dinamice.

Competenţa este un ansamblu integrat de capacităţi care se exersează într-un mod spontan pe conţinuturi într-o categorie (într-un grup) determinată de situaţii în scopul de a rezolva probleme puse de acestea. (ROEGIERS, 1996).

De exemplu: a repara o pană de automobil, a pregăti o paella (mâncare spaniolă în bază de orez, crustacee, carne de pasăre, diverse legume) sau a scrie un articol de presă sunt competenţe.

Competenta este "...o caracteristica fundamentala a unei persoane, care poate include o trasatura, o abilitate, o intentie, un set de cunostinte, un aspect al imaginii de sine sau al rolului social..." (Boyatzis - "The Competent Manager", 1982)

Competentele sunt dimensiuni distincte ale comportamentelor care sunt relevante pentru performantele in post. Nivelul de performanta este afectat de cat de usor si eficient un individ sustine comportamentele necesare.

Competentele se decriu ca un set de comportamente observabile, cunostinte, abilitati, interese si aspecte de personalitate.

Pentru definirea competentelor se folosesc atat modele generice, cat si modele construite in functie de specificul organizatiei. Primele au avantajul ca presupun economie de timp si bani, insa au dezavantajul ca nu iau in considerare diferentele specifice organizatiei, ceea ce poate duce la rezultate care nu sunt neaparat cautate.

Modelele construite in functie de specificul organizatiei pleaca de la analiza jobului, care induce totodata sentimentul de apartenenta la o familie de posturi si reflecta mai corect cultura unei anumite organizatii printr-o definire relevanta a competentelor.

O competenţă este, în acelaşi timp, mai largă şi mai restrânsă decât o capacitate. Mai largă, deoarece ea recurge la mai multe capacităţi. Mai restrânsă, deoarece ea se exersează într-un grup de situaţii bine determinate.

Nu devii competent utilizând un manual. Devii competent în deosebi făcând, adică în acţiune, în situaţie. Cu toate acestea, manualul poate să joace un rol fundamental în reprezentarea pe care şi-o fac profesorul şi elevul asupra învăţării.


Tipuri de competenţe:

  1. competenţe generale - se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata unui ciclu de învăţământ; au un grad ridicat de generalitate şi complexitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale ale elevului;
  2. specifice - se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe parcursul unui an şcolar; sunt derivate din competenţele generale, fiind etape în rezolvarea acestora; acestora li se asociază prin programă unităţi de conţinut.

Demersul de stabilire a competenţelor:

S-a considerat că soluţia se află la intersecţia dintre domeniul didactic (vizând ariile curriculare), domeniul socio-economic (vizând pregătirea pentru piaţa muncii) şi domeniul de cunoaştere concretizat în şcoală printr-un obiect de studiu. Dacă primele două aspecte sunt relativ uşor de acceptat, cel de-al treilea necesită câteva precizări: nu este vorba de a dobândi acele cunoştinţe de care dispune expertul, ci de a utiliza şi mobiliza, în contexte adaptate vârstei şi nivelului de informaţii ale acestuia, abilităţi similare specialistului şi nu de a acumula insule de informaţii din cadrul domeniului;

Pentru a asigura o marjă cât mai largă de acoperire a obiectelor de studiu , s-a pornit de la o diferenţiere cât mai fină a etapelor unui proces de învăţare. Astfel, s-au avut în vedere următoarele şase etape vizând structurarea operaţiilor mentale: percepţie, interiorizare, construire de structuri mentale, transpunere în limbaj, acomodare internă, adaptare externă.

Categoriile de competenţe sunt organizate în jurul câtorva verbe definitorii, ce exprimă complexe de operaţii mentale:
1. Receptarea, care poate fi concretizată prin următoarele concepte operaţionale:
  • identificarea de termeni, relaţii, procese;
  • observarea unor fenomene, procese;
  • perceperea unor relaţii, conexiuni;
  • nominalizarea unor concepte;
  • culegerea de date din surse variate;
  • definirea unor concepte.
2.Prelucrarea primară (a datelor), care poate fi concretizată prin următoarele concepte operaţionale:
  • sortare-discriminare;
  • compararea unor date, stabilirea unor relaţii;
  • calcularea unor rezultate parţiale;
  • clasificări de date;
  • reprezentarea unor date;
  • investigare, descoperire, explorare;
  • experimentare.
3. Algoritmizarea, care poate fi concretizată prin următoarele concepte operaţionale:
reducerea la o schemă sau model;
  • anticiparea unor rezultate;
  • reprezentarea datelor;
  • rezolvare de probleme prin algoritmizare.
4.Exprimarea, care poate fi concretizată prin următoarele concepte operaţionale:
  • descrierea unor stări, fenomene, procese;
  • generarea de idei;
  • argumentarea unor enunţuri;
  • demonstrarea.
5.Prelucrarea secundară a datelor (a rezultatelor), care poate fi concretizată prin următoarele concepte operaţionale:
  • compararea unor rezultate, concluzii;
  • calcularea, evaluarea unor rezultate;
  • interpretarea rezultatelor;
  • analiza de situaţii;
  • elaborare de strategii;
  • relaţionări între diferite tipuri de reprezentări, între reprezentare şi obiect.
6.Transferul, care poate fi concretizat prin următoarele concepte operaţionale:
  • aplicarea în alte domenii;
  • generalizarea şi particularizarea;
  • integrarea unor domenii;
  • verificarea unor rezultate;
  • optimizarea unor rezultate;
  • realizarea de conexiuni între rezultate;
  • adaptarea şi adecvarea la context.

Comportamentele de competenţă, concepute pe diferite grade de complexitate, marchează deciziile manageriale necesare la nivelul proiectării programelor şcolare care vizează capacităţi de învăţare eficientă, confirmate prin atingerea unor performanţe, individuale şi sociale, concrete, evaluabile şi perfectibile în timp şi spaţiu.

Ce este o unitate de compenţă?

O unitate de competenţă din Cadrul Român Naţional de Credite şi Calificări este definită ca fiind „un set coerent şi explicit de competenţe”. „Competenţele” descriu acele lucruri pe care elevul trebuie să le ştie, să le înţeleagă sau pe care să fie capabil să le realizeze la sfârşitul unui proces de învăţare.

Fiecare unitate de competenţă trebuie să aibă următoarele opt elemente cheie:
  1. titlul;
  2. competenţele: un set coerent de rezultate măsurabile;
  3. criterii de performanţă: descrierea elementelor semnificative ale rezultatelor de succes, stabilite ca rezultat semnificativ printr-o propoziţie de evaluare, permiţând efectuarea unei aprecieri în ceea ce priveste achiziţionarea sau ne-achiziţionarea de către elevi a competenţei;
  4. precizări privind condiţiile de aplicabilitate a criteriilor de performanţă: specificaţii privind diferitele situaţii şi contexte în care vor fi aplicate criteriile de performanţă;
  5. cerinţe privind nivelul necesar de cunoştinţe: precizări privind cunoştinţele esenţiale pe care trebuie să le aibă;
  6. probe de evaluare: precizări privind tipul de probe necesare solicitate pentru a demonstra îndeplinirea competenţei;
  7. nivel: o unitate de competenţă poate avea unul ( şi numai unul! ) dintre cele cinci niveluri: Unu, Doi, Trei, Patru sau Cinci.
  8. valoarea în credite : numărul de credite acordate unei unităţi de competenţă.

Creditele se acordă doar pentru parcurgerea unei unităţi complete. Un credit este acordat pentru competenţe care sunt pretinse, în mod rezonabil, a fi obţinute de către un elev, în medie, în cadrul a circa 60 de ore de învăţare.

O unitate de competenţă se concentrează pe evaluarea a ceea ce s-a învăţat în urma procesului de învăţare (adică , a rezultatului, indiferent cum s-a realizat învăţarea! ), şi nu pe programul şcolar mai larg sau pe procesul de învăţare (predare). Cu alte cuvinte, unitatea de competenţă nu trebuie să conţină nimic din ceea ce este de predat- adică programa sau planificarea. Unitatea de competenţă trebuie să conţină ceea ce se învaţă ca rezultat al programului.

Exemple de competenţe:

Competenţe cheie incluse in Cadrul European :
  1. Comunicarea în limba maternă;
  2. Comunicarea într-o limbă străină;
  3. Alfabetizarea matematică şi competenţe de bază în ştiinţă şi tehnologie;
  4. Competenţa digitală;
  5. A învăţa să înveţi;
  6. Competenţele civice şi interpersonale;
  7. Antreprenoriat;
  8. Exprimarea culturală


Proceduri de operationalizare a obiectivelor



Operaţionalizarea obiectivelor educaţionale. Concept, model, relevanţă practică, limite, aplicaţii


Obiectivele sunt finalităţi educaţionale care au un nivel redus de generalitate şi se realizează în intervale scurte de timp, referindu-se la lecţii sau secvenţe de lecţii. Asigurarea funcţionalităţilor specifice obiectivelor educaţionale necesită operaţionalizarea acestora.

In general, operationalizarea este inteleasa ca activitatea de specificare / identificare a referintelor concrete sau practice ale unui concept/enunt general si abstract. Ea se refera atat la ansamblul operatiilor succesive de trecere de la abstract la concret, cat si la precizarea criteriilor prin care o actiune sau un comportament devin operationale/concrete.

Conceptul de operaţionalizare:
  • în domeniul ştiinţelor educaţiei, operaţionalizarea reprezintă activitatea de transpunere a scopurilor procesului de învăţământ în obiective specifice şi a acestora în obiective concrete, prin precizarea unor comportamente cognitive şi/sau psihomotorii observabile şi măsurabile (M. Ionescu);
  • presupune şi un aspect tehnic, şi anume enunţarea obiectivelor sub forma comportamentelor observabile, măsurabile, cu ajutorul verbelor de acţiune. Prin operaţionalizare se precizează ceea ce urmează să facă elevul, respectiv performanţa/competenţa pe care trebuie să o dovedească, adică de care să fie capabil la finele unei secvenţe de instruire;
  • includerea într-un proiect de activitate didactică a unor obiective operaţionale, impune cadrului didactic să gândească şi să proiecteze riguros situaţiile, condiţiile de exersare şi manifestare a comportamentelor prefigurate prin operaţionalizarea obiectivelor.

A operaţionaliza un obiectiv înseamnă a-l transpune în termeni de comportament concret, direct observabil şi măsurabil. Operaţionalizarea unui obiectiv educaţional presupune realizarea unei suite de precizări: precizarea performanţei, precizarea autorului performanţei, precizarea condiţiilor concrete în care va avea loc realizarea performanţei respective şi stabilirea unui nivel minimal acceptat de reuşită.

Operaţionalizarea presupune, mai intai, transpunerea unui obiectiv in termeni de actiuni, acte, operatii, manifestari directe observabile, ceea ce presupune o delimitare si secventierea analitica a obiectivelor, concretizarea lor. Dar, in acelasi timp, operaţionalizarea presupune si un aspect “tehnic” care rezida in enuntarea obiectivelor sub forma comportamentelor observabile si “masurabile”, cu ajutorul “verbe de actiune”. Esential pentru operaţionalizare este faptul ca se precizeaza ceea ce va face elevul, performanta, de care va fi capabil dupa anumite secvente ale procesului de predare-invatare.

Orice obiectiv operaţional precizeaza mai intai o modificare calitativa a capacitatii elevilor.

Pentru orice obiectiv operaţional se precizeaza situatiile de invatare, respectiv, conditiile care determina modificarile educative preconizate. Operaţionalizarea va urma doua directii:

  • precizarea si descrierea conditiilor in care performanta va fi formata
  • precizarea conditiilor in care performantele vor fi evaluate

Nivelul realizarii este o alta componenta indispensabila ptr definirea unui obiectiv operaţional. Modificarile enuntate printr-un obiectiv operaţional nu sunt abstracte, ci sunt precise, concrete.

Operaţionalizarea impune ca orice obiectiv sa se refere la activitatea de invatare a elevului, nu la activitatea profesorului. Obiectivele operaţionale trebuie sa se centreze pe procese, actiuni, acte, operatii observabile usor constatabile si sa desemneze cu precizie rezultatele scontate, imediate, in cadrul diferitelor secvente si situatiei de predare-invatare. Verbele de actiune trebuie alese adecvat, si anume cele ce se refera la actiuni, operatii observabile si nu la procese psihice “interne” ce nu pot fi “observate” si evaluate precis.

Fiecare obiectiv concret sa fie formulat in cat mai putine cuvinte si in termeni comportamentali expliciti, care sa vizeze o operatie, o actiune singulara.

Operaţionalizarea a numeroaselor obiective presupe si specificarea conditiilor didactice, in contextul carora elevii vor exersa si vor dovedi ca au ajuns la schimbarea calitativa si cantitativa preconizata. Conditiile vizeaza atat procesul invatarii ptr atingerea obiectivelor operaţionale cat si contextele didactice concrete ale evaluarii performantelor preconizate.

Criteriul de evaluare este o alta conditie a operaţionalizarii obiectivelor. Criteriile de evaluare vizeaza nivelul reusitei sub unghi calitativ si cantitativ, indicand cat de eficient trebuie sa fie comportamentul elevilor, la ce nivel trebuie sa se situeze cunostintele, deprinderile intelectuale sau motorii etc.

In general, eficienţa acţiunii educaţionale poate fi apreciată parcurgând traseul de la obiective la idealul educaţional: atingerea obiectivelor ne ajută să ne pronunţăm asupra realizării scopului, iar scopul ne oferă o imagine despre încadrarea acţiunii educaţionale în ideal. Idealul educaţiei determină scopurile şi obiectivele educative, iar acestea, la rândul lor, concretizează pe diverse planuri cerinţele generale ale idealului. Dacă obiectivele şi scopurile educaţionale nu sunt atinse atunci idealul educaţional devine imposibil de realizat.

Odată precizate, scopul şi obiectivele educaţionale aferente constituie un important criteriu de evaluare al eficienţei activităţilor educaţionale realizate efectiv.

In domeniul stiintelor educatiei, operationalizarea reprezinta activitatea de transpunere a scopurilor procesului de invatamant in obiective specifice si a acestora in obiective concrete, prin precizarea unor comportamente cognitive observabile si masurabile.

Operationalizarea presupune transformarea unui obiectiv in operatii, manifestari direct observabile, ceea ce pretinde delimitare si secventiere analitica a obiectivelor si concretizarea lor.

Dupa stabilirea unui obiectiv general, sunt necesari urmatorii pasi:

  • precizarea comportamentelor esentiale care duc la obiectivul general;
  • formularea unor obiective particulare prin verbe care exprima o actiune observabila;
  • selectionarea obiectivelor specifice, importante pentru atingerea obiectivului general;
  • descrierea conditiilor in care este pus elevul cand trebuie sa demonstreze ca a atins obiectivul respectiv;
  • specificarea criteriului de evaluare, respectiv specificarea performantei minime acceptabile.

Schimbarile dorite si prefigurate printr-un obiectiv operational sunt concrete, precise. Precizarea lor este asigurata de urmatorii parametri:

  • absenta sau prezenta unei capacitati sau trasaturi;
  • timpul de realizare a unei sarcini;
  • caracteristicile erorilor acceptabile;
  • concordanta sau nonconcordanta cu un anume standard;

Conditiile operationalizarii obiectivelor sunt:

  • denumirea comportamentului observabil
  • enuntarea conditiilor in care elevii vor exersa si vor demonstra ca au realizat schimbarea proiectata prin obiectiv
  • criteriul de reusita; nivelul de performanta acceptabila

Supunem atentiei si urmatoarele criterii de operationalizare a obiectivelor:


Cezar Barzea propune si analizeaza 3 criterii ale operationalizarii:

  1. un obiectiv operational precizeaza, o modificare calitativa, a capacitatilor elevilor; elevul trebuie sa demonstreze o modificare evidenta a capacitatilor sale, care sa se obiectiveze intr-un nou concept, un nou algoritm al invatarii
  2. este absolut necesar ca pentru fiecare obiectiv operational sa se precizeze situatiile de invatare sau conditiile care determina modificarile proiectate si asteptate.
  3. a treia componenta necesara pentru definirea unui obiectiv operational este nivelul realizarii, prin care intelegem asigurarea unor limite minime ale intentiilor pedagogice proiectate/ programate printr-un obiectiv operational.
Alte criterii de operaţionalizare a obiectivelor:

1. Concretizarea
pretinde ca orice obiectiv să se refere la activitatea elevului (învăţarea) şi nu la cea a cadrului didactic;

obiectivele concrete vizează acţiuni, operaţii, observaţii uşor de constatat, precizând şi rezultatele aşteptate la sfârşitul fiecărei secvenţe de instruire;

verbele, „cuvintele-acţiuni”, să fie în aşa fel alese încât să vizeze acţiuni, fapte observabile şi nu procese psihice care nu pot fi observate şi evaluate precis. Sunt autori care au elaborat listinguri de “cuvinte-acţiuni” . Vom oferi ca exemplu ”cuvintele-acţiuni” corespunzătoare obiectivelor cognitive din taxonomia lui Bloom:

  • receptarea: a recunoaşte, a defini, a identifica, a distinge, a dobândi;
  • aprofundarea (înţelegerea): a redefini, a reformula, a reorganiza, a stabili; a exprima în cuvinte proprii,a ilustra, a interpreta, ademonstra, a explica, a prevedea, a alege, a clasifica;
  • aplicarea: a folosi, a generaliza, a aplica, a transfera, a completa, a extrapola;
  • căutarea, analiza: a distinge, a identifica, a deduce, a recunoaşte, acompara, a discrimina, a analiza;
  • crearea, elaborarea, sinteza: a scrie, a relata, a crea, a produce, amodifica, a planifica, a dezvolta, a formula, a combina, a proiecta;
  • evaluarea: a estima, a valida, a judeca, a standardiza, a argumenta.

2. Operaţionalizarea:

presupune şi precizarea condiţiilor didactice / psiho - pedagogice în care elevii se vor exersa şi vor dovedi schimbarea calitativă şi cantitativă dorită;


condiţiile vizează atât procesul învăţării realizat prin atingerea obiectivelor operaţionale, cât şi modurile de verificare şi evaluare a performanţelor.
3. Evaluarea:
criteriile, tipurile şi modalităţile de apreciere a rezultatelor.
4. Optimalitatea:
este impusă de exigenţele învăţământului diferenţiat şi de strategia învăţării depline.
5. Proiectarea obiectivelor în funcţie de mai multe nivele de performanţă :

minimale, medii şi maximale.

Un alt criteriu:


  • concretizarea pretinde ca orice obiectiv sa se refere la activitatea elevului si nu cea a profesorului; aceste obiective vizeaza procese, actiuni, operatii observabile etc.
  • operationalizarea presupune si precizarea conditiilor didactice/ psihopedagogice in care elevii vor dovedi schimbarea calitativa si cantitativa dorita; conditiile vizeaza atat procesul invatarii realizat prin atingerea obiectivelor operationale stabilite, cat si modalitatile de verificare si evaluare a performantelor
  • a treia conditie a operationalizarii o constituie evaluarea, criteriile, tipurile si modalitatile de apreciere a rezultatelor

Dificultăţi sau greşeli în formularea obiectivelor:

  • Confundarea obiectivelor cu programa, respectiv cu temele care trebuie însuşite;
  • Confundarea obiectivului cu ceea ce cadrul didactic are în intenţie să facă;
  • Includerea a mai mult decât un obiectiv în formularea rezultatului unei învăţări;
  • Formularea obiectivelor în termeni de proces, adică ce să facă elevii ca să ajungă la un rezultat, în loc de formularea în termeni de produs : ce trebuie să demonstreze că ştiu să facă.

Cadrul didactic va avea în vedere :


- obiectivele operaţionale reprezintă axul principal al unei lecţii :
  • reprezintă ideea centrală, căreia i se subordonează celelalte idei, respectiv întregul conţinut al lecţiei;
  • asigură orientarea lecţiei în ceea ce priveşte legătura dintre asimilarea informaţiei şi dezvoltarea psihică a elevilor.
- operaţionalizarea obiectivelor presupune stabilirea comportamentului, specificarea condiţiilor didactice şi criteriul de evaluare;

- cadrul didactic se va familiariza cu stilul de exprimare în cuvintele elevilor, precum şi cu deprinderea de a corecta, pe parcursul formării unor capacităţi, deviaţiile şi eventualele neîmpliniri educative;

- un obiectiv operaţional capătă funcţionalitate prin intermediul unui conţinut al activităţii didactice şi prin intermediul unei strategii didacatice a unei situatii de invatare

Tehnicile (procedurile) de operaţionalizare precizează ceea ce va face elevul, performanţa de care va fi capabil după parcurgerea unei secvenţe a procesului de predare-învăţare.

Proceduri de operaţionalizare
Criteriul performanţei (comportamental) este expresia nivelului de realizare a unei sarcini de învăţare. Indicatorul cel mai concret al performanţei este comportamentul, actul sau manifestarea vizibilă, observabilă (în plan verbal, psihomotor şi atitudinal), măsurabilă.

Pe baza criteriului comportamental s-au elaborat mai multe tehnici de operaţionalizare, cele mai cunoscute fiind cele ale lui Mager, D`Hainaut, De Landsheere.

Tehnica lui Mager


Tehnica lui Mager presupune respectarea a trei condiţii: ”Pentru a descrie comportamentul final
(ceea ce va face elevul):

1. Identificaţi şi numiţi comportamentul.
2. Definiţi condiţiile în care trebuie să se producă comportamentul (ce este dat; care sunt restricţiile sau, totodată, şi datele şi restricţiile).
3. Definiţi criteriile performanţei acceptabile.”

Mager insistă (uneori prea exclusiv, consideră pedagogii belgieni) asupra condiţiilor materiale şi mai puţin asupra condiţiilor psihologice. Iată un exemplu de obiectiv operaţional în spiritul lui Mager:




sau:



Tehnica Landsheere

Formularea unui obiectiv presupune cinci indicaţii precise:

  1. Cine va produce comportamentul dorit.
  2. Ce comportament observabil va dovedi că obiectivul este atins.
  3. Care va fi produsul acestui comportament (performanţa).
  4. În ce condiţii trebuie să aibă loc comportamentul.
  5. Pe temeiul căror criterii ajungem la concluzia că produsul este satisfăcător.
Exemplu concret:

  1. Elevul
  2. trebuie să ştie să construiască
  3. un aparat de radio cu tranzistori
  4. alegând el însuşi piesele, la magazin, după schema adaptată.
  5. Aparatul va trebui să recepţioneze corect programul a cel puţin cinci posturi emiţătoare pe unde medii şi a cinci posturi pe unde lungi.
O definiţie operaţională a obiectivelor trebuie să respecte anumite exigenţe:

• sa fie Completă;
• sa fie Lipsită de ambiguitate;
• sa fie Coerentă.
--------A. Descrierea comportamentului final
Se are în vedere un comportament observabil, exprimat prin verbe care pun în evidenţă aceste
schimbări: a construi, a repara, a asorta, a clasifica, a enumera, a rezolva etc. Nu înseamnă că nu există comportamente neexteriorizate importante pentru formarea individului: problem solving, creativitate, atitudini şi valori
--------B. Descrierea produsului sau a performanţei
Prin această condiţie, „se ilustrează dorinţa de a axa educaţia pe elev şi nu pe materie . Comportamentul observabil este corelat cu un produs: rezolvarea unei ecuaţii, redactarea unui eseu etc.
--------C. Condiţiile includ:
---------------- C.1Elemente de ordin material:
------------------------• Instrumente utilizate;
------------------------• Eventualul ajutor;
------------------------• Locul.
-----------------Precizarea lor începe cu cuvintele: fiind dat, urmând, cu ajutorul, pus în situaţia de etc.
----------------C.2 Condiţiile psihologice:
------------------------• Învăţările anterioare;
------------------------• Stimuli adecvaţi.
--------D. Criteriile de reuşită- evaluarea
----------------D.1 Criteriile calitative exprimă reuşita sau eşecul prin aprecieri absolute: tot sau nimic. Criteriile cantitative precizează :

  • Numărul de răspunsuri corecte;
  • Numărul de principii ce trebuie aplicate;
  • Proporţia sau procentul de reuşite pretinse (individual şi colectiv);
  • Limita de timp




Pentru psihologie, exemple de obiective operationalizare dupa tehnica Landsheere:

1)

1.La sfârşitul lecţiei, elevii vor putea
2.să identifice
3.diferite trăiri afective
4.pe baza analizei unor texte literare;
5.obiectivul fiind atins dacă vor identifica 7 din 10 trăiri.


2)

1. La sfârşitul lecţiei, toţi elevii vor fi capabili
2. să determine
3. fazele procesului rezolutiv
4. prin rezolvarea unei probleme date
5. obiectivul fiind atins dacă elevii determină trei din cele patru faze ale procesului rezolutiv.
Concret, obiectivul operationalizat trebuie sa raspunda la urmatoarele întrebari :

  • cine? (elevul, grupul de elevi, clasa),
  • ce sa faca ?(va da exemple, va indica formele, va aplica formula , va rezolva, va propune, va explica)
  • în ce conditii? unde si când? (la sfârsitul activit atii/ temei/ capitolului/ toti elevii vor putea sa…, va cauta singur informatii),
  • cât de bine? în ce cantitate? în cât timp? (va rezolva corect trei exercitii din patru, dupa câte ore).

Aplicatii


Exemple de obiective operaţionale:

Iată câteva obiective operaţionale, pe care cadrul didactic le poate avea drept repere orientative în formularea propriilor obiective, în funcţie de specificul clasei, a condiţiilor de realizare şi a nivelului de performanţă pe care îl vizează, pentru obiectul limba română:

Perioada abecedară :


  • să adopte o poziţie corectă şi convenabilă pentru scris;
  • să mânuiască fără crispare instrumentele de scris;
  • să reproducă modele, forme, elemente grafice propuse;
  • să recunoască şi să compare diferite semne grafice;
  • să execute cu fir continuu semne grafice date;
  • să se orienteze în spaţiul grafic al caietului.

Pentru perioada abecedară şi postabecedară în care elevii învaţă literele, legarea lor în cuvinte, a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în texte, elevii vor fi capabili:
  • să scrie corect litere, cuvinte, propoziţii;
  • să distingă şi să reprezinte grafic sunete compuse;
  • să scrie literele alfabetului;
  • să scrie corect, lizibil, estetic în ritm propriu fragmente de 8 – 10 rânduri.
Elementele grafice pregătitoare pentru scriere sunt:
  • bastonate pe unul şi două spaţii;
  • bastonate cu cârligul în jos;
  • bastonate cu cârligul în sus;
  • zala;
  • cârligul;
  • ovalul;
  • trăsături buclate suprarând şi subrând;
  • trăsături şerpuite cu noduleţ;
  • trăsături arcuite cu noduleţ.
Pentru învăţarea citirii, în perioada abecedară se vor folosi obiective operaţionale de forma:
  • să recunoască litera nou predată;
  • să numească literele învăţate anterior;
  • să citească silabe din două – trei litere (să despartă corect în silabe un cuvânt);
  • să compună silabe/cuvinte cu ajutorul alfabetului decupat;
  • să citească corect cuvinte, propoziţii, scurte texte;
  • să completeze cuvinte din care lipsesc silabe;
  • să folosească intonaţia potrivită pentru citirea propoziţiilor în funcţie de semnele de punctuaţie;
  • să ordoneze în propoziţii corecte, cuvinte amestecate;
  • să recunoască alineatele dintr-un text;
  • să răspundă corect la întrebările referitoare la conţinutul lecţiei;
  • să coreleze titlul textului cu imaginea ce însoţeşte lecţia;
  • să selecteze propoziţii din text conform unor cerinţe impuse etc. ;
  • să recite poezii.
În ceea ce priveşte comunicarea orală, obiectivele operaţionale vor urmări ca elevii:
  • să întreţină conversaţii pe diferite teme legate de familie, colectivul clasei, şcoală, diferite evenimente, natură etc. (deci să ştie să întrebe şi să răspundă la întrebări);
  • să povestească diferite întâmplări;
  • să improvizeze un dialog/o descriere pe o temă dată;
  • să interpreteze diferite roluri ale unor personaje;
  • să-şi exprime opinia faţă de întâmplări petrecute în preajma sa;
  • să redea unele caracteristici ale unor vieţuitoare, obiecte din natură

6 comentarii:

  1. Foarte bine tratat subiectul! felicitari!
    Am totusi o neclaritate: competentele-termen folosit pentru stabilirea finalitatilor la nivel liceal unde le incadrati!?

    RăspundețiȘtergere
  2. Am adaugat si un paragraf destinat competentelor. De fapt competentele sunt abilitati, iar formarea de competente o consider un obiectiv.

    Daca aveti alta parere, clasificare va astept sa ne-o impartasiti.

    RăspundețiȘtergere
  3. Bună ziua! Cu ajutotul dumneavoastră am luat nota 10 în 2007 la gradul II. Deci , mulţumesc MULT !!! Acum caut material pentru o colegă deci am ajuns tot aici. Observ că temele 7-10 nu sunt postate aici (după noua programă). Urmează să le postaţi? Mulţumesc.

    RăspundețiȘtergere
  4. Multumim mult pentru toate sintezele. Pentru gradul II programa noua ne puteti ajuta si cu temele 7-10,13,14 ? Ne-ar fi de mare folos!
    Pentru mine pedagogia este "cumplita".Sper sa-mi fie mai usor cu ajutorul d.voastra. Multumesc inca o data.

    RăspundețiȘtergere
  5. Va multumesc pentru aprecieri, si ma bucur ca gasiti utile materialele postate aici.

    Referitor la temele nepostate nu stiu ce sa va zic. Sunt de parere ca orice treaba inceputa trebuie dusa la bun sfarsit. Cu timpul stau mai prost ...

    RăspundețiȘtergere
  6. Am citit o gramada de carti... dar de aici am reusit sa INTELEG cu adevarat ! Mii de multumiri.

    RăspundețiȘtergere